“Manifestul” domnului doctor Chirculescu.

“Manifestul” domnului doctor Chirculescu.

Pentru ca la un articol atât de lung (publicat în Jurnalul National din 4 mai http://www.jurnalul.ro/starea-de-sanatate/reforma-lege-sanatatii-florin-chirculescu-medic-chirurg-611822.htm) nu sunt capabil sa dau un răspuns scurt si cu speranta ca domnul dr. va ajunge sa citească materialul voi face comentariul meu în locul în care mă pot întinde fara limite.

Trebuie sa încep prin înlăturarea a câtorva inexactitati sau incorectitudini. Sper sa-mi fie iertata corectia dar consider ca perpetuarea unor astfel de informatii risca sa alimenteze o perceptie publica eronata si sa ne îndrepte către solutii gresite, către adevărate sofisme.

1. Cu privire la preluarea sistemului sanitar în totalitate de către asigurările private: “piata” de 5 mld de euro este gigantica insa problema este ca la 6 luni după o ipotetica preluare statul ar trebui sa transforme cele 5 mld în 7-8 sub spectrul închiderii instantanee a întregului sistem. Astăzi, asa cum domnul profesor arata în mod corect, spitalele functionează si când îsi depăsesc numărul de servicii contractate. In noul sistem cineva ar trebui sa plătească diferenta – fie statul fie populatia direct din buzunar. Daca acceptam aceasta idee – de ce sa nu facem trecerea de la 5 la 6 la 8 controlat, adecvat? De ce sa lăsam pe altcineva sa o facă – pentru profit? Cam asa am făcut cu Petromul, cu Enel-ul , etc.

2. Ideea ca SMURD-ul a fost protejat de Putere în interes personal, individual – este absurda. Statul chiar trebuie sa se ocupe prioritar de asistenta medicala de urgenta. Cred ca una din solutiile inevitabile în viitorul apropiat este tocmai includerea în totalitate a sistemului de urgenta în bugetul de stat si extragerea oricăror costuri legate de urgenta din asigurările sociale de sănătate.

3. Bugetul CNAS face parte din bugetul consolidat dar nu îl alimentează! Ce înseamnă bugetul consolidat? Întreaga suma de bani încasata de stat sub forma de taxe si impozite. O parte din acesti bani sunt si contributiile la FAS si atât. Daca este sa aducem acuze în aceasta privinta ar trebui sa facem o alta abordare: sa aflam în timp real cât contribuie fiecare mare contribuabil (ca se poate) si daca banii au ajuns imediat în conturile CNAS (in realitate exista unele decalaje – de înteles insa). La final, când se trage linie – TOŢI banii încasati ajung în contul CNAS!

Ideea ca bugetul asigurărilor de sănătate este insuficient pentru ca banii au luat calea bugetului consolidat este atât eronata cât si nefericita pentru ca ne îndreaptă pe o pista falsa – aceea ca banii sunt suficienti dar ca nu ajung unde trebuie. Nu! Banii sunt complet insuficienti fata de necesitătile unei functionari adecvate a sistemului!

Desi nu mai fac politica de 4 ani si tocmai pentru ca nu cred ca vreun politician s-ar obosi sa-i răspundă domnului doctor mă ofer sa-i dau eu răspunsurile solicitate:

1) “Ce pachet de bază îmi oferi, ca să stiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?”

Ei da! Principala problema, cea de la care trebuie plecat – este tocmai pachetul minimal de servicii. Când lumea aude de minimal se gândeste imediat la aspecte cantitative – un număr limitat de prestatii medicale. în realitate, limitările sunt de nivel calitativ – la ce medic sa ai acces, cât de repede, în ce ordine! Nu este nimic rău în a face ordine în conditiile în care sărăcia din sistem este lucie! Este doar o forma de îndepărtare a inechitătilor. Cei care pot – scurtcircuiteaza drumurile în detrimentul celor care nu pot si care nu mai ajung sa beneficieze de servicii sau de medicamente.

“2) Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?”

Ideea de profit făcut de un sistem public este o contradictie de termeni. Doar entitătile comerciale operează pentru profit. Este drept – profitul se mai evidentiaza si în activitatea altor entităti private insa niciodată în cazul unui sistem public de sănătate.

“3) De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să stiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?”

“Tarifele casei sunt inferioare costurilor reale” si “stabilite.. în functie de factori… subiectivi”. DA! Tarifele pot si trebuie sa fie subiect de renegociere! Mult mai important este ca în toate spitalele din România sa se dea publicitătii profilul costurilor pentru fiecare tip de interventie (sau DRG) folosind aceiasi metoda de repartizare a costurilor! Surprizele vor fi gigantice!

Înainte de standarde de cost ar trebui evidentiate costurile. Am asistat de curând la o prezentare făcută de un medic sau/si economist (ca are doua facultăti) istet care a oferit serviciile de analiza a costurilor pentru 9 spitale – nu voi intra în amănunte. Diferentele intre spitalele de acelasi tip sunt enorme iar cauzele merita atentie. Ele variază de la tipul clădirii până la hărnicia medicilor si calitatea managementului. NIMENI nu vrea ca aceste costuri sa fia analizate sau sa devină publice pentru ca ar atrage după sine necesitatea unor investitii si a unor masuri pe care nici managerii nici politicienii nu si le doresc. Dumneavoastră va ginditi în special la spital insa aceeiasi paradigma se aplica la medicamente – iar noi consumam azi cam 30% din banii din sănătate pe tratamente!

“4) De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem national de sănătate si de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce tări precum Marea Britanie si Canada se bazează pe un asemenea sistem?”

Acest subiect este unul doctrinar si merita cu adevărat o dezbatere publica. Personal sunt împotriva lui. Desigur, exista tari care pot fi un exemplu pozitiv INSA mai stiu si de ce a fost introdus în România: bugetul acestui sistem este votat de Parlament si ajunsese la 2,8% din PIB. Prin contributia individuala s-a încercat si pentru scurt timp se ajunsese la 5%!!  Mai sunt si alte argumente, care tin de responsabilitatea individuala insa nu mă voi opri aici tocmai datorita mărimii subiectului. Mai mult, statutul de functionar public pentru personalul medical îmi pare cea mai mare greseală posibila.

“5) De ce nu-mi plătesti doctorii asa cum sunt plătiti oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din tară si să mă trateze la mine acasă si peste câtiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?”

Acest subiect este unul vital insa nu trebuie lăsat personalul medical sa creadă ca este posibil ca peste noapte sa se schimbe ceva. Procesul este lung si anevoios si probabil nu se poate finaliza prin atingerea unor venituri comparativ cu cele din Ungaria înainte ca România sa aibă venituri comparabile cu cele din tara amintita. Insa cumva trebuie început. în opinia mea primul pas este scoaterea personalului din spitale din rigorile legii unice a salarizării cu respectarea acesti legi ca nivel minim de salarizare. Aceasta idee, mai timid exprimata exista în noul proiect de lege insa ea trebuie aplicata imediat, nu pe cale ocolita (spitalul fundatie) si nici etapizat. Aceasta măsură luata singular insa nu va duce la o crestere a veniturilor. Pentru aceasta este necesara adoptarea unui ansamblu de masuri – legate de delimitarea pachetului de baza, de asigurările private de sănătate, de exportul de sănătate, de concurenta, si de multe alte mijloace pe care oricind le pot detalia.

“6) De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?”

Procentul din PIB reflecta doar importanta pe care o tara o aloca pentru un domeniu. Va întreb de ce 7 si nu 8% sau 9 sau 10%? Ceea ce mă interesează cum sa ofer servicii echitabile, în conditii de siguranta si cu un grad de satisfactie acceptabil atât pentru pacienti cât si pentru personalul medical. Bunul simt imi spune ca este nevoie de o suplimentare consistenta a alocărilor bugetare pentru sănătate. Nu este suficient. Ceea ce ne trebuie sunt dovezile, calculele aplicate, individuale discutate si perpetuate în spatiul public. Cum presa nu o va face – ea caută doar stiri – iar acest subiect este stire o zi, bătălia trebuie dusa de la om la om. Eu unul cred în împuternicirea pacientilor. Cind asociatiile de pacienti vor deveni o voce puternica în spatiul public atunci abia politicul isi va schimba atitudinea fata de sănătate.

7) “Dacă vei aloca 7% din PIB sănătătii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?”  

In ceea ce priveste ultima întrebare – imi este greu sa dau un răspuns pentru ca autorul nu este clar? Se refera la contributia sa din buzunar (atunci nu mai este vorba de o “alocare”) se refera la costurile politice – poate ca 7% ar putea sa-I ofere un partid fantomatic, erupt în alegeri insa optiunea pentru un astfel de partid sa mă coste în alt plan, poate se refera la faptul ca daca dai 7% la sănătate s-ar putea sa ia de la drumuri sau educatie!

O ultima remarca. Am făcut parte din 3 partide (PNL, apoi din fractiunea rupta si transformata în PLD si apoi, în urma fuziunii cu PD din PDL). Am avut privilegiul sa vad cu ochii mei cum privesc oamenii politici cu greutate sănătatea (la toate cele 3 partide m-a preocupat alături de altii de elaborarea politicilor din sănătate). Da domnule profesor, intuiti corect, politicienii sunt preocupati numai de votul dumneavoastră. Aceasta este benzina care ii tine în joc. Adesea ii condamnam de lipsa de patriotism, ca au doar interese personale, mercantile, etc, uitind ceea ce este esential: atitudinea politicienilor este directionata de opinia publica. Absenta unei societati civile puternice, a unei voci auzibile face ca obtinerea de voturi sa se facă astăzi pe caile cele mai putin adecvate cu putintă. Votul dvs. valoreaza exact o punga de faina, una de malai, doua sticle de ulei, un cozonac si o excursie de o zi la minastirea Pasarea (ca sa mă refer doar la un exemplu pe care-l cunosc direct). Acesta este pretul platit pentru anularea votului dvs. în cazul în care va duceti la vot. Chiar daca nu va vindeti astfel votul, multi altii o vor face si vor transforma demersul dvs intr-un lipsit de importanta! Pina ce vocea dvs. sau a mea, daca imi permiteti apropierea, nu va fi auzita si de cei care-si vind votul pe nimic – nimic nu se va schimba! Iar aici nu mai este vina politicienilor – este vina societatii per ansamblu, a nivelului nostru de educatie si de constiinta civica în general!

Dincolo de respectul colegial, motivul pentru care insa am inteles sa incerc eu sa va dau un raspuns este tocmai acela ca prin demersurile dvs. repetate puteti contribui la coagularea unei voci mai puternice.

Vocea dvs. este una foarte importanta – vine din partea unui practician cu o buna imagine în interiorul breslei. Imi permit insa sa va dau un sfat: cautati un alt adresant al apelurilor dvs. – respectiv pacientii si populatia în general. Politicienii lasati-i pe mai tirziu!

Institutul Cantacuzino este în moarte clinică. Milioanele de euro investite în modernizarea secţiei în care se produceau o parte dintre vaccinurile utilizate în întreaga Românie sunt în prezent blocate într-o investiţie a cărui viitor este incert. La o analiza rece – vina aparţine managerilor, care nu au luat la timp măsurile tehnice adecvate şi uneori au adoptat măsuri eronate. De fiecare data crizele au fost generate fie de refuzul de a aloca banii necesari de către Ministerul Sănătăţii pentru masuri necesare, fie de decizii ale Agenţiei Naţionale ale Medicamentului – o data “mumă”, alta dată “ciumă”. Alţii au acuzat interesele comerciale ale diverşilor concurenţi de pe piaţă, care şi-ar fi băgat “coada” influenţând conducerea ministerului. Foarte puţin s-a vorbit şi de acele decizii tehnice eronate care au condus la producerea de pagube de milioane. Ele au existat, aşa cum probabil există câte un pic din fiecare acuză devenită publică astăzi, ca urmare a semnalului de alarmă tras de Avocatul Poporului (nota: oare aceasta instituţie să fi început să-şi facă treaba?!). Astăzi, la atâta vreme după multiplele decizii (indecizii) ale Ministerului Sănătăţii – organism eminamente politic, este greu să îndrepţi degetul acuzator împotriva unor persoane fară a greşi. Iar pereţii MS sigur nu sunt vinovaţi ca să ne îndreptăm acuzele exclusiv catre aceasta instituţie.

Nu voi intra în amănunte – subiectul articolului este altul – ce este de făcut?

O prima soluţie – cea mai probabilă – este să nu se facaă nimic, ca şi cum situaţia nu ar exista. Ce, parcă numai aici se pierd milioane de euro? Consecinţele sunt însă iremediabile. Fiecare zi pierdută înseamnă o certitudine – secţia va dispărea pur şi simplu. Unii vor întreba – pe buna dreptate – oare nu este mai bine să cumpărăm din străinătate aceleaşi vaccinuri? Opinia mea este tranşantă în această privinţă – chiar şi daca acestea ar fi mai ieftine – tot este mai bine să le facem la noi în ţară. Există situaţii incontrolabile – un exemplu este tocmai ceea ce era să se întâmple cu gripa “noua”! Catastrofa nu s-a produs, însă în cazul în care pericolul ar fi fost unul real – institutul ar fi putut să salveze viaţa a milioane de romani. Pentru că pericolul a fost doar aparent – puţini îşi dau seama de aceasta realitate. Cei care au urmărit “ostilităţile” la acea vreme ştiu că producătorii mondiali nu aveau capacitatea de a acoperi necesităţile în timpul necesar – România intra şi ea în calcule în rândul “salvatorilor”. Deci, aşa cum spune şi Avocatul Poporului – este o problema de siguranţa naţională.

Secţia trebuie să supravieţuiască. Cum? Cu injecţie de capital privat sau public? Aceasta este marea problemă.

Implicarea privatului se poate face printr-un parteneriat public privat – în care, obligatoriu, privatul să dispună de capitalul minoritar. În caz contrar, ar fi ca şi cum am vinde institutul. Fara a face un proces de intenţie nimănui, trebuie să atrag atenţia ca privatizarea integrală înseamnă să orientezi întreaga activitate către maximizarea profitului. În lumea farmaceutică fuziunile şi achiziţiile sunt extrem de frecvente – principiul de bază fiind tocmai înlăturarea competiţiei. Privatizarea va conduce, mai devreme sau mai târziu, la achiziţia secţiei de către un producător internaţional doar pentru a înlătura concurenţa şi pentru a obliga România să cumpere exclusiv produsele noului proprietar, fabricate altundeva decât în România! Ajungem la soluţia utilizării banilor noştri, ai romanilor, pentru redresarea Institutului Canacunizo. O soluţie a fost deja evocată – contopirea secţiei de producţie cu societatea Antibiotice IAŞI (si ea aflată tot în proprietatea statului cu acţionar MS). Ideea nu este rea, este posibil însă asupra instituţiei respective s-au dat permanent atacuri teribile pentru a fi cumpărată (privatizată). [Cu riscul de a fi acuzat de stângism (nu e cazul) trebuie să las falsa modestie şi să ma mândresc ca în urma cu 4 ani, în calitate de membru al comisiei de sanatat a Camerei Deputatilor, am contribuit determinant - împreună cu un alt deputat (Petru Movila) la eşuarea unui astfel de atac - la mustaţă însă.] O ipotetică privatizare a societăţii Antibiotice Iaşi ar însemna automat şi pierderea secţiei de vaccinuri de la Cantacuzino.

Rămâne practic o singura soluţie, finanţarea cu sumele necesare – din partea proprietarului – care este statul – prin intermediul Ministerului Sănătăţii. În acest an este foarte putin probabil ca o astfel de minune să se întâmple. Cred însă ca un guvern, indiferent cât ar fi el de slab sau în ce situaţie dificila  s-ar afla (recesiune, an electoral, instabilitate politica, etc) ARE DATORII FATA DE TARA CARE NU POT FI CONTRABALANSATE DE ORICARE ALT INTERES. De aceea, cred ca Institutul Cantacuzino are nevoie de un plan de redresare economică (dar şi tehnică şi mai ales de un plan de marketing adecvat) iar acesta să fie asumat atât de Guvernul actual cât şi de opoziţie – în eventualitatea ca va ajunge la guvernare. La aceasta soluţie ar trebui însă să se mai adauge una: managementul activităţii de producţie şi COMERCIALE – ar trebui încredinţat unui om sau firme DE SPECIALITATE. Aşa as vedea eu transferul de competenta de la Antibiotice IAŞI – prin oferirea managementului unor oameni din structura companiei, ca angajaţi şi reprezentanţi ai Antibiotice IAŞI – nu prin alipirea juridică a secţiei de fabrica din IAŞI. Daca se va asigura un consiliu de administrare cu responsabilităţi clare – într-un mod aparte de sinecurile care împânzesc astăzi firmele de stat, cu asigurarea unei transparente totale (chiar daca este vorba de o activitate comerciala) – este posibil să salvam aceasta “statie de salvare” a romanilor în bătălia cu microbii şi virusurile. Trebuie ca odată şi odată să începem să judecam în perspectiva, strategic, cu responsabilitate şi de ce nu, cu patriotism, în interes naţional. Iar în acest caz, ca şi în altele, eşecul nu trebuie să fie o opţiune.

Pe site-ul Curtii Constitutionale (CC) putem citi Decizia nr.224 din 13 martie 2012. CC a trebuit sa faca fata unei avalanse de sesizari privind neconstitutionalitatea articolului 259 al (2) din Legea sanatatii (asa cum a fost modificata de Guvernul Boc in decembrie 2010 printro OUG), respingindu-le pe toate pina la aceasta data.

Textul de lege criticat are următorul conţinut:

Art.259 alin.(2): „Contribuţia datorată de pensionarii ale căror venituri din pensii depăşesc 740 de lei este de 5,5% aplicată asupra acestor venituri şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi. Prin aplicarea acestei cote nu poate rezulta o pensie netă mai mică de 740 de lei.”

De aceasta data, CC a inteles sa dea o decizie pe care o voi reproduce, de asemnea, integral:

“Constată că dispoziţiile art.259 alin.(2) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care au format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de Carp Iordache, Carp Petrică şi Ioan Frolich în Dosarele nr.10043/62/2011, nr.10045/62/2011 şi nr.10046/2011 ale Tribunalului Braşov – Secţia civilă, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei.” (nota mea – CC ne lasa sa intelegem ca, pe undeva, lipseste o virgula!)

Eu cred ca aceasta decizie, ca si prea multe altele date de CC in ultima vreme, trebuie sa  conduca la o necesara dezbatere publica asupra modificarii modului de a verifica constitutionalitatea legilor, inainte de orice alta propunere de modificare a Constitutiei! Acest sistem si-a dovedit limitele! Astazi, majoritatea judecatorilor este data din partea PUTERII POLITICE. Nu este chiar o noutate, au mai existat astfel de situatii. Trebuie sa exista o alta modalitate prin care sa se previna aparitia suspiciunii de partizanat politic in interpretarea Constitutiei, care sa prevaleze in in fata principiilor de drept!

Iata in cele ce urmeaza argumentele care m-au determinat sa fac afirmatiile de mai sus:

1. In textul deciziei 224, CC se apara fata de critica inevitabila ca a dat numeroase alte respingeri de sesizari avind ca subiect acelasi articol, invocind faptul ca petentii nu au adus argumentele adecvate. Din punct de vedere strict juridic, o astfel de interpretare este discutabila dar, la limita, acceptabila. Este o insuficienta a celor care nu au stiut sa-si argumenteze cauza. Dar oare judecatorii CC pot tolera un articol neconstitutional doar pentru ca argumentatia nu a fost suficient de temeinica?  Oare nu aveau datoria si puterea de a sanctiona articolul cu pricina? Putem accepta ca nici ei nu au avut in vedere perspectiva oferita de ultimul petent. Totusi, pina la judecata lor, zeci si sute de judecatori au gasit argumente pentru a face interpretarea corecta a neconstitutionalitatii articolului de lege respectiv.

2. Una din criticile de constitutionalitate a fost respinsa pentru ca instantele aplicaseră legea neunitar. CC nu a acceptat sesizarea pentru ca “problema face obiectul unui recurs în interesul legii, potrivit art. 329 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar nu al unei excepţii de neconstituţionalitate.” Intradevar ICCJ arbitreaza in astfel de situatii cum se va interpreta legea, IN VIITOR! Hotaririle date ramin valabile!

3. Are articolul mai sus mentionat mai multe interpretari? In opinia mea NU!

Intentia legiuitorului, care ar putea fi dubitabila in prima propozitie,  a fost developata in urmatoarea propozitie – “Prin aplicarea acestei cote nu poate rezulta o pensie netă mai mică de 740 de lei”. Daca articolul nu s-ar fi aplicat in intentie intregii pensii care depaseste 740 de lei – imi este greu sa formulez o ecuatie matematica care sa se aplice articolului respectiv acceptind  premisele CC. Totusi ma voi aventura: “Care este pensia mai mare de 740 lei din care scazind 5,5% din ceea ce depaseste aceasta limita sa obtii o suma mai mica de 740?!??”  Solutia pare imposibila si chiar asa este! “Legea (proiectul de lege) trebuie sa instituie reguli necesare, suficiente si posibile”  prevede nu numai legea 24/2000 – referitor la tehnica legislativa cit si bunul simt juridic elementar. Interpretarea legilor se face utilizind printre altele si metoda gramaticala insa si cea logica. Mai mult, trebuie vazut care a fost intentia legiuitorului. Aceasta poate fi vazuta si prin conduita pe care a urmat-o Guvernul (in cazul de fata chiar legiuitorul temporar) – a incasat banii calculind intreaga pensie nu numai ceea ce depaseste 740 – aceasta fiind chiar nemultumirea care a determinat sesizarea instantelor de sute de mii de pensionari!

4. Articolul  259 alin.(2) din Legea nr.95/2006 este indubitabil  neconstitutional. CC a ales solutia declararii sale ca fiind CONSTITUTIONAL daca este interpretat in modul in care l-a redactat legiuitorul, subrogindu-se in fapt ICCJ-ului sesizat in interesul legii – exact ceea ce a decis ca nu are dreptul sa faca! Am cautat, folosindu-ma de un program legislativ, dar si de Google,  daca a mai existat vreun precedent in care sa se dea o astfel de decizie. Eu nu am reusit sa gasesc,nu exclud insa ca un specialist in drept poate are abilitatea de a identifica o alta decizie similara.

Cum este posibila o asemenea interpretare si mai ales de ce au optat judecatorii CC pentru o astfel de solutie pe care as eticheta-o ca rusinoasa?

Aici voi face un adevarat proces de intentie judecatorilor CC – insa imi cer scuze aprioric – ambivalenta lor este generatoarea situatiei. In fapt este exact ceea ce doresc sa nu se mai repete – posibilitatea de a lasa cetateanului de rind intr-o ceata totala in interpretarea legilor.

In opinia mea, solutia paradoxala folosita duce cu gindul la ratiuni politice: declararea articolului 259 alin.(2) ca fiind neconstitutional ar fi atras dupa sine consecinte materiale imediate, ar fi condus la obligarea Guvernului sa emita o ordonanta de urgenta pentru modificarea acestuia in maxim 45 de zile si mai ales sa ia o decizie privind sumele retinute in cei 2 ani de aplicare a acestui articol neconstitutional! O solutie de bun simt ar fi ca sumele incasate in mod nelegal sa fie considerate plata in avans SAU sa fie returnate celor care solicita acest lucru in mod expres! Solutii similare putem gasi in legislatia referitoare la taxa pentru prima inmatriculare. Desigur, avind in vedere veniturile mizere ale pensinarilor este de asteptat ca acestia sa inceapa imediat cererile de rambursare a sumelor incasate neconstitutional!

Procedind in maniera aleasa, CC a lasat o singura portita legala – milioane de pensionari sa se adreseze Tribunalelor – perturbind grav actul de justitie – pentru recuperarea sumelor incasate intr-o maniera neconstitutionala. Trebuie sa intelegem ca in urma acestei decizii nu vor avea de suferit numai grefierii si judecatorii ci justitiabilii dein intreaga tara. Procesele, cu termene si asa prea lungi, vor fi aminate incepind de acum cu alte foarte multe luni, pentru ca instantele vor primi incepind cu aceasta luna MILIOANE DE NOI CERERI! Cu aceasta ocazie, mica reforma in justitie a primit o lovitura de moarte, cel putin in ceea ce priveste celeritatea!

Ca sa intelegem cu adevarat miza acestei decizii vom face citeva estimari: conform Ministerului Municii in Romania exista 5.363,4 mii persoane cu o pensie medie de 722 lei; presupunind ca media se suprapune peste mediana – nu intru in amanunte de statistica – putem aprecia ca jumatate din pensionari au peste pensia medie si jumatate sub aceasta pensie. Cuantumul total al pensiilor calculat pe baza datelor de mai sus este de 10,6 mld euro. 5,5% din jumatate din aceasta suma reprezinta 291 de miloane de euro incasati in anul 2011, bani care ar trebui returnati imediat. Mai mult, bugetul Asigurarilor sociale de sanatate TREBUIE DIMINUAT CU CEL PUTIN 200 de milioane de euro – care nu mai au sursa (pe trimestrul 1 banii au fost deja retinuti). Rezulta ca Guvernul ar trebui sa faca o rectificare negativa de 500 de milioane de EURO! Pentru a avea termene de comparatie – sa nu uitam doua scandaluri recente, cu profund impact politic: vinzarea esuata a rezervei de cupru pentru 200 de milioane de euro si transferul prioritar catre primariile PDL a 150 de miloane de EURO din fondul de rezerva al Primului Ministru.

Acesta este motivul pentru care, in opinia mea subiectiva, de nespecialist in ale dreptului,  reprezentantii puterii din CC au inteles sa nu declare neconstitutional un articol abuziv si care incalca, fara dubii, legea fundamentala.

In calitate de expert in probleme de sanatate nu pot sa nu-mi exprim ingrijorarea fata de perspectiva ocolirii situatiei de fapt. Prefer un Guvern care imi spune ca are o problema si ca ia masuri nedorite dar necesare (cum ar fi reducerea de buget) unui Guvern care stie pericolul dar ma minte privindu-ma in ochi. Astfel de atitudini conduc la mii si mii de decese evitabile, la disfunctionalitati grave ale sistemului sanitar, la punerea populatiei bolnave pe pozitii antagonice, aproape de conflict, cu personalul medical, vina fiind in fapt a guvernantilor!

O astfel de tergiversare in plata unor drepturi s-a intimplat si in cazul educatiei – profesorii urmind sa primeasca banii la care erau indreptatiti prin lege pina in anul 2016! Situatia pensionarilor este insa diferita – banii nu le-au fost promisi ci le-au fost luati. Mai mult, aminarea la restituire, fie si prin obligarea lor de a se adresa justitiei – ii va pune pe multi in situatia de a-I lasa mostenire – avind in vedere virsta partii vatamate!

Curtea Constitutionala este, in fapt, arbitrul suprem. Interpretarea data de aceasta institutie nu trebuie sa slujeasca decit DREPTULUI si CONSTITUTIEI – ca lege cu adevarat fundamentala a statului nostru.

Respectul pentru lege izvoraste din înţelegere aprofundată a legii şi din cunoaşterea consecinţelor rezultate atunci cind aceasta este incalcata.

Prin decizia sa CC a evitat sa puna in dificultate Puterea actuala insa a lovit brutal tocmai in respectul fata de lege si Constitutie!

Inchei argumentatia mea cu un citat. El apartine unui economist francez – Frédéric Bastiat – insa consider ca afirmatiile sale pot pune pe ginduri orice om de bun simt:  ”Cand legea si moralitatea se contrazic reciproc, cetateanul are cruda alternativa fie de a-si pierde simţul sau moral fie de a pierde respectul pentru lege. Aceste două rele sunt egale în consecinte şi ar fi dificil pentru o persoană sa aleaga intre ele”.

Judecatorii Curtii Constitutionale au ales.

Presa a prezentat pe larg Decizia CEDO în cazul Panaitescu versus România. Nici spaţiul tipografic al ziarelor, nici spaţiul de emisie al televiziunilor, nu permit analiza amănunţită a hotărârii CEDO. Studierea rând cu rând a motivării acestei hotărâri conduce la noi perspective privind legislaţia sănătăţii şi mai ales a responsabilităţii autorităţilor pentru protejarea vieţii pacienţilor.

(Pe scurt, un pacient suferind de cancer renal a primit în timpul internării recomandarea pentru un tratament, printre altele cu Intron A şi Avastin. La externare pacientul nu a avut alta soluţie decât de a  cumpăra cu bani din buzunar medicamentul Avastin, plătind în 2 luni 5000 de euro. Constatând că nu are cum să-şi susţină tratamentul pentru cele 24 de luni recomandate s-a adresat CJAS Oradea, făcând uz de dreptul sau de a beneficia de tratament gratuit, prevăzut într-o lege speciala destinată, printre alţii, persoanelor deportate în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost refuzat în principal pentru ca medicamentul cu pricina nu era încă inclus în programul Ministerului Sanatatii privind tratamentul bolilor oncologice. Pacientul s-a adresat instanţei, care i-a dat câştig de cauză obligind CNAS sa trateze pacientul cu medicamentul respectiv. Hotărârea a rămas definitivă, iar CNAS a refuzat să o pună în aplicare. CEDO a condamnat statul român la plata a 5000 de euro pentru banii cheltuiţi pe medicamentul respectiv şi 15000 Euro daune morale care urmează a fi plătiţi fiului pacientului decedat între timp.)

România este parte reclamată într-o multitudine de plângeri adresate CEDO. Hotărârea de faţă are însa multiple semnificaţii şi consecinţe:

1. Este oficial că trăim într-o ţara în care statul încalcă sistematic dreptul la VIAŢĂ! Articolul 2 din Convenţia Europeana pentru Drepturile Omului, semnată şi de ţara noastră, stipulează: “Dreptul la viaţă al fiecăruia  trebuie să fie protejat prin lege. Nimeni nu va fi lipsit de viaţa sa în mod intenţionat, decât în executarea unei pedepse date de un tribunal ca urmare a condamnării sale, de o infracţiune pentru care această pedeapsă este prevăzută de lege. … “.

2. Argumentele Curţii pun într-o lumina nouă atitudinea statului roman fata de bolnavii acestei tari. “ 27. Obligaţia statelor de a proteja dreptul la viaţă nu se limitează la abţinerea de a lua viaţa în mod intenţionat şi ilegal, dar implică, de asemenea, obligaţia de a lua măsurile adecvate pentru a proteja vieţile celor aflate sub jurisdicţia sa “

Statul român a fost condamnat pentru ca nu asigură asistenţa medicală necesara într-o perioadă de timp adecvată. În motivaţie s-a precizat ca după ce statul roman a înregistrat Avastinul a avut suficient timp pentru a lua masurile ca acest tratament sa fie disponibil pentru pacientul Panaitescu – aşa cum era stipulat în legea specială care îl viza şi sa includă medicamentul într-o forma de compensare care să-i permită accesul la tratamentul recomandat de medicul sau curant.

Decizia nr. 1358/2006 – existentă pe site-ul ICCJ a trecut neobservata la vremea respectivă, deşi ea ar fi putut sa reprezinte fundamentul pentru prevenirea situaţiei existente şi în prezent:

“..instanţa de fond a apreciat corect ca nefiind relevantă, împrejurarea că acest medicament nu a fost înscris în lista aprobată prin H.G. nr. 235/2005 şi nici în cadrul programelor naţionale de sănătate, întrucât medicamentul a fost înregistrat la Agenţia Naţională a Medicamentului din luna iunie 2005 şi de la acea dată, recurenţele-pârâte aveau posibilitatea să iniţieze procedura de achiziţie în derularea subprogramului de sănătate „prevenţie şi control în patologia oncologică” sau procedura de completare a listei cu medicamente aprobată de Guvern pentru anul 2005, prin actul normativ menţionat anterior.”

ROMÂNIA refuză de 5 ani să mai ia în discuţie includerea pe listele de medicamente compensate gratuite şi/sau compensate medicamente pe care le-a înregistrat deja în nomenclatorul oficial! Statul avea obligaţia de a discuta măcar ce medicamente îndeplinesc condiţii – pe care are libertatea să le elaboreze – şi ce medicamente nu le îndeplinesc. Procedând în mod contrar Guvernul actual al României – statul roman în general -  încalcă inca o data, sistematic şi pe scara larga – dreptul cetăţenilor acestei tari la viaţă!

3. Curtea nu a pedepsit statul roman pentru rezultat, nu pentru ca nu a reuşit sa salveze viaţa omului, nimeni nu ar fi putut s-o facă, ci pentru ca nu a adoptat măsurile necesare pentru a încerca sa prelungească viaţa acestuia deşi putea şi avea obligaţia sa o facă!

Cu alte cuvinte, CEDO a constatat vina statului roman de a nu pune în practică DREPTUL pacientului petent, statuat de o lege, afirmând explicit ca nu este acceptabil sa invoce insuficienţa fondurilor ca argument pentru nerespectarea legii. De ce? Pentru ca STATUL – respectiv Parlamentul şi oamenii mandataţi de el pentru a forma guvernul au, spre deosebire de restul cetăţenilor, PUTEREA DE A SCHIMBA LEGEA.  Dacă însă STATUL constată că nu dispune de fonduri suficiente poate sa stabilească tranşant ce poate suporta şi ce nu poate suporta, la ce au sau nu au dreptul romanii în materie de sănătate. Aici se regaseste oscilaţia permanentă a guvernului României între anunţarea unui nou pachet de servicii de baza şi dezmintirea ulterioara, în cicluri care se succed unul după altul, cu o repezitate uimitoare.

4. Astfel de limitări grave ale dreptului la viaţă se produc în România, cotidian, sub zeci şi sute de faţete. Voi enumera câteva dintre situaţiile pe care ne-am obişnuit sa le trecem cu vederea: pacienţii internaţi sunt trimişi să-şi cumpere medicamentele, să-şi cumpere protezele de sold, genunchi, stenturile pentru artere, catgutul pentru operaţii, pansamentele, la care au dreptul gratuit conform legii. Pacienţii se înghesuie să-şi facă analizele în primele zile ale lunii pentru că dacă au ghinionul de a se îmbolnăvi în ultimele zile ale lunii nu vor mai avea unde să-şi facă analizele fără plată. Pacienţii de cancer au ajuns să facă radioterapie în instituţii private, plătind mii de euro chiar şi cu doar citeva zile inainte de a muri iar pentru cea mai banală radiografie trebuie sa-ti achizitionezi filmul.

5. Cazul soluţionat astfel de CEDO a lăsat sa se vadă ca nesocotirea deciziilor instantelor judecătoreşti nu poate rămane nesancţionată. Mai mult, în aplicarea acestora nu este acceptabila invocarea insuficientei resurselor (cum tot asa unei persoane private nu i se acceapta o asemenea derogare): “nu este permis unei autoritati a statului să invoce lipsa de fonduri sau de resurse ca o scuză pentru a nu onora o datorie conform unei hotariri judecatoresti, acelaşi principiu se aplică a fortiori atunci când există o nevoie de a asigura protecţia practică şi efectiva a dreptului protejat de articolul 2, un drept fundamental în sistemul Convenţiei”. Nu de mult, însuşi presedintele tarii ne anunta printr-o conferinta de presa ca România nu are de unde sa dea mai multi bani la sănătate! Poate Traian Basescu va înţelege de astăzi inainte, ca în perspectiva dreptului international, ceea ce face este chiar încălcarea dreptului la viaţă a tuturor cetaţenilor acestei ţări.

În România s-a instaurat o adevărată practică prin care conducătorii de instituţii fac un abuz lăsând altora să plătească prejudiciile generate de ei. Exemplele sunt multiple: guvernarea precedentă a încălcat cu buna ştiinţă directivele UE prin taxa de prima înmatriculare, un guvern încasând taxele şi altul trebuind să suporte dezechilibrul produs de returnarea acestora; guvernul actual a decis plata salariilor profesorilor prevăzute în decizii definitive ale instanţelor până în 2016, diverse persoane sunt concediate din raţiuni politice iar când instanţele le repun în drepturi salariile neplătite sunt returnate de instituţie desi abuzul aparţinea conducătorului acesteia, etc. în cazul de fata, ICCJ a decis ca pacientul sa primească gratuit tratamentul solicitat, iar CNAS a decis sa nu se supună hotărârii până la decesul pacientului. Astăzi CEDO obliga statul roman la plata unor despăgubiri morale iar acesta, ca şi în toate celelalte situaţii similare va refuza sa se îndrepte împotriva celui vinovat – stimulând astfel intenţionat abuzul autorităţilor de tot felul împotriva cetatenilor.

6. Spre deosebire de hotărârile instanţelor naţionale deciziile CEDO sunt generatoare de jurisprudenţă. Decizia în cauza reprezintă un precedent peste care nici o lege din România nu mai poate trece. Avem o guvernare care – prin vocea preşedintelui Băsescu – încearcă sa impună o nouă lege a sănătăţii FARA SĂ GĂSEASCĂ  modalităţile prin care dreptul la viaţă al pacienţilor sa nu mai fie încălcat. O reforma prin care spitalele se vor transforma în fundaţii sau în care pacienţii sunt împinşi către asigurări private aproape forţat nu reprezintă decât o reflectare a mentalităţii deformate a unor politicieni care nu sunt conştienţi de limitarea dreptului la viaţă pe care actualul sistem o face zilnic.

Dincolo de acest fapt divers, vreau sa închei cu un gând de recunoştinţă pentru cel care a fost domnul Stefan Panaitescu. Lupta sa cu sistemul a fost o formă de revoltă, o încercare a unui bolnav năpăstuit de soarta de a-şi obţine drepturile la care era minţit ca poate beneficia cind va fi nevoie. Boala nemiloasa l-a învins. La moartea sa acest OM a lăsat moştenire familiei sale bunurile dobândite, iar romanilor o avere incomensurabila – recunoaşterea internaţională a dreptului semenilor săi la viaţa – drept care lui i-a fost refuzat!

PS: Unii ştiu ca în anul 2006, făcând parte din rândul putinilor cetăţeni care au dreptul la iniţiativa ălegislativa în calitate de deputat am reuşit sa obţin votul parlamentului pentru a evidenţia ca pacienţii au dreptul rambursarea cheltuielilor făcute nejustificat pentru tratamente la care sunt îndreptăţiţi gratuit. A fost un semnal de alarma prin care încercăm sa atrag atenţia asupra unei anomalii care trebuie sa fie stopata. NU mi-am dorit sa împing bolnavii către tribunale, ci să determin statul să nu mai bage sub preş violarea continua a dreptului pacienţilor de a fi trataţi conform legii. Legea nu a fost pusa în aplicare ca atare, Ministerul Sănătăţii căutând mai degrabă portiţe pentru a nu o aplica. Mai mult, în proiectul retras în luna ianuarie – acest drept fusese şters din lege! Aştept cu interes noul proiect al MS.

Ministrul sănătăţii a anunţat ca a discutat la Guvern despre deblocarea posturilor din sistemul sanitar şi scoaterea lor la concurs. Pare un gest de normalitate. Oare aşa să fie? Iata câteva premise pentru cei mai putin familiarizaţi cu administrarea sistemului sanitar:

1. Majoritatea spitalelor îşi obţin veniturile în calitate de furnizori de servicii medicale pe care le facturează către casele judeţene de asigurări de sănătate.

2. Statutul spitalelor ca furnizori de servicii nu diferă de cel al medicilor de familie sau al medicilor specialişti din ambulatoriul de specialitate. Veniturile acestor medici din cabinetele medicale sunt complet scoase de sub orice fel restricţii bugetare – singurul lucru care dimensionează nivelul veniturilor lor fiind numărul de pacienţi înscrişi pe lista şi respectiv numărul de prestaţii facturate către CNAS.

3. Din banii încasaţi de la CNAS managerul nu are dreptul de a cheltui mai mult de 70% pentru salarii. Deşi limita de 70% ar merita o discuţie aparte voi sublinia doar faptul că simpla existenţă a acestei limite face ca măsură interzicerii angajării de personal pe posturile vacante să nu poată fi corelata cu economia de resurse financiare!

4. Încadrarea personalului medical în rândul personalului bugetar a făcut ca în momentul în care Guvernul a decis impunerea de concedii fără plată unor asistente, şi aşa insuficiente, nu s-a realizat nici o economie (bugetul spitalului rămânând neschimbat) iar activitatea medicală a fost serios perturbată – petrecându-se adevărate drame (vezi cazurile de la maternitatile Giulesti şi Bucur din Bucuresti) – pentru care vor raspunde oameni care, în fapt, sunt nevinovaţi.

5. Sumele încasate de spital sunt diferite în funcţie de o serie de parametri, legaţi de specialitatea medicilor şi de numărul de prestaţii pe care aceştia le fac, de complexitatea actului medical, etc. Departajarea veniturilor medicilor se face aproape exclusiv în funcţie de vechimea în muncă (considerând că trecerea prin diverse grade profesionale este în fapt tot o funcţie de timp).

6. Majoritatea spitalelor se află în administrarea autorităţilor locale, dar spre deosebire de primării, consiliile judeţene sau de institutiile deconcentrate – bugetele locale nu contribuie de loc la bugetul de salarii al spitalului.

7. Medicii care au căutare pe piaţa muncii (în special cei cu înaltă calificare sau în domenii deficitare) sunt complet demoralizaţi de discrepanţa dintre veniturile lor bugetare, fixe, minuscule şi limitate de guvern şi veniturile pe care le pot realiza într-o ţară occidentală care ii aşteaptă cu braţele deschise. Veniturile unui medic anestezist sau a unui cardiolog intervenţionist, de exemplu, sunt de 10-15-20 de ori mai mari decât în România! Iar directorul de spital nu are la îndemână posibilitatea de a-i plati nici măcar un singur leu în plus – constrâns de o grilă bugetară rigidă.

8. Lipsa posibilităţii managerului de a stimula personalul medical de care are stricta nevoie face ca posturi aparent tentante să rămână fara solicitanţi – exemplul cel mai crud fiind cel al secţiei ultra dotate cu aparatură modernă, din cel mai mare oraş al tarii. – cea de chirurgie cardiacă infantilă de la spitalul Marie Curie!!

9. Un numar de 2.841 de medici au solicitat numai in anul 2011 certificate profesionale curente colegiilor medicilor din intreaga tara pentru a putea pleca sa lucreze in strainatate!

Drept urmare – pun în dezbatere publică – fie doar pe acest site dacă Ministrul Sănătăţii nu are curajul să o facă pe site-ul instituţiei sale, următoarea propunere: scoaterea personalului medical din rândul personalului bugetar şi implicit din legea unica a salarizării şi lăsarea la latitudinea conducerii spitalului modalitatea de a răsplăti munca în funcţie de nevoile unităţii sanitare, de volumul de munca prestat, de complexitatea activităţii şi de performantele (inclusiv financiare) ale medicilor şi asistentelor. Precizez că această măsură nu are nici un fel de impact negativ asupra bugetului de stat sau asupra celui al asigurărilor sociale de sănătate – Guvernul fiind cel care are în continuare controlul veniturilor spitalului prin stabilirea cuantumului tarifelor serviciilor medicale prestate de catre acestea.

Cineva trebuie sa dea un semn ca adopta o minima masura pentru a opri exodul personalului medical si degradarea serviciilor de sanatate din Romania. De ce sa nu o faca chiar actualul guvern?

Socant. Asa a fost anuntul pe care domnul MR Ungureanu l-a facut in urma cu o zi. Dupa alegerile locale domnia sa urmeaza a deveni presedintele unei noi constructii politice, edificate sub obladuirea parintelui sau adoptiv, Traian Basescu. Spectaculozitatea rezida in faptul ca avem un premier pus in functie de o majoritate parlamentara care se dovedeste a fi sinucigasa politic. Nu pot eticheta altfel parlamentarii care au dat prin votul lor administrarea si resursele tarii tocmai pe  mina celui care va fonda partidul politic menit sa inlocuiasca PDL si sa-i trimita pe tusa pe larga lor majoritate!  Este fascinant cum acesti oameni voteaza ca si cum ar fi hipnotizati de un sarpe boa, fiind paralizati de frica si avind unica speranta ca obedienta lor le va asigura supravietuirea, chiar si in momentul in care au fost deja ca si inghititi!  Cei mai lucizi, precum Frunzaverde au reactionat, recunoscind pierderea partied, ceilalti se vad fara speranta, neavind loc in nici o barca de salvare politica!

Este evident ca noua constructie politica va imprumuta doar citiva dintre actualii lideri PDL, cei agreati de Traian Basescu,  si probabil ca va absorbi prin fuziune intreg  UNPR-ul – care se va dovedi dupa alegerile locale a fi un partid fara sanse in alegerile parlamentare. Se va incerca sa se aduca in prim plan figuri noi, preponderent din lumea afacerilor. Un prim pas s-a produs prin infiintarea unui nou consiliu, sa-i spunem tot fiscal, care dubleaza pe cel existent si tripleaza echipa de consilieri personali. Este de amintit grimasa facuta de dl.Ungureanu atunci cind unul dintre invitatii din proaspatul organism informal a glumit, in prezenta camerelor de luat vederi, invocind statutul lor de “guvern din umbra”. Gura pacatosului adevar graieste – premierul organizind in vazul tuturor tocmai o alternativa la propiul sau cabinet si sursa de putere financiara a viitoarei constructii politice!

Miscarea facuta in vazul lumii este spectaculoasa si neverosimila desi adevarata!

Pe de alta parte presedintele Basescu a pus un prag de succes pentru PDL – sub care acesta va cadea in disgratia sa si i se recomanda trecerea in opozitie – jumatate din scorul pe care il va obtine USL. Pe zi ce trece acest obiectiv se dovedeste a fi  o himera, membrii  PDL avind convingerea atingerii lui cam tot in aceiasi masura in care unii isi dau tot salariul la loto convinsi fiind ca vor obtine potul cel mare, dupa care urmeaza sa-si puna latul la git. Este evident ca ragazul cerut pina la anuntarea lansarii noului partid este strict legat de alegerile locale. Premierul a incercat inabil sa invoce ca “succesul in materie de administrare nu se instaleaza la doua luni de la investirea in functie, mai are nevoie de cel putin o luna”. Ca sa vezi!

O noua constructie politica a fost anuntata de multa vreme si nu avem cum sa intuim cine a venit cu strategia, poate presedintele Basescu, care in repetate rinduri a incercat sa se indeparteze de un PDL pe care -l controleaza doar siluit nu din convingerea liderilor sai actuali, poate fostul strateg in probleme politice – dl.Lazaroiu. Scenariul este oarecum patentat. Asa s-a format PNL-ul, din coasta PDL-ului, asa s-a format UNPR-ul din coasta PSD -ului, acum a venit rindul PDL-ului.

Vom avea un nou lider politic – ceea ce nu este rau deloc. Clasa politica are nevoie ls virf de figuri noi. Desigur, domnul Ungureanu are citeva atuuri de partea sa, patronajul actualului presedinte al tarii, educatia sa solida, legatura puternica cu lumea nevazuta a “baietilor cu ochi albastri” si cu mediul de afaceri international, aflat sub atenta sa observatie, pina nu demult. Exista insa si citeva lucruri care deranjeaza – aerul de superioritate greu stapinita, accesul la informatii care ar fi trebuit sa ramina secrete pentru un lider politic si nu potentiale instrumente de santaj, metamorfozarea rapida intr-o copie a premierului Boc, felul in care domnul Ungureanu stie, sau mai bine zis nu stie, sa minta. In cele doua interventii televizate de pina acum, in calitate de premier, de fiecare data cind a mintit ochii l-au tradat, afisind o miscare necontrolata a ochilor (nistagmus). Iar oamenii simpli stiu sa recunoasca astfel de manifestari. Romania a avut si inca mai are un lider national care, una peste alta s-a dovedit a fi un abil manipulator al maselor, un specialitst al promisiunilor desarte si al scuzelor fara limita. Increderea populatiei in astfel de personaje s-a prabusit, iar actualii lideri ai opozitiei se straduie si ei, la rindul lor, sa se indeparteze de acest model clasic de politician roman. Astazi o sansa adevarata ar avea-o numai un lider politic dispus sa spuna adevarul in fata, indiferent cit de dur ar fi el si sa sanctioneze minciuna.  Poate ca Romania nu este inca suficient de pregatita pentru a aprecia un astfel de lider.

Una peste alta, va trebui sa ne multumim cu oferta laboratoarelor de la Cotroceni si de la SIE care, neputind sa ne ofere promisul partid Alba ca Zapada, de inspiratie vestica,  ne provoaca cu copie inspirata de tandemul Putin-Medvedev, pe care am putea s-o numim provizoriu Albastra ca Zapada. Intrebarea cheie, la care trebuie sa raspunda nou creatul personaj, este pe cine va reprezinta el cu adevarat.

Romania se afla intr-un deficit indubitabil de democratie. Este suficient sa observi ca aunci cind s-a incercat o modificare a sistemului de pensii, in Franta au protestat in strada intre 1 si 2 milioane de oameni iar la Paris intre 80.000 si 300000! A fost un gest de normalitate. Daca asisti la dezbaterile televizate din Parlamentul britanic atunci cind premierul vine sa argumenteze pe larg o pozitie a guvernului simti ca deputatii opozitiei au transmis limpede opinia alegatorilor sai. Este, de asemenea un gest de normalitate.

La noi sindicatele au amutit, puterea avind grija sa le santajeze liderii cu afacerile necurate pe care le-au gestionat ani de zile, dar sa-i conserve in functii, parlamentarii se ascund in urma partidului, premierul nu vine in Parlament sa raspunda la interpelari iar cind are de trecut o lege cu adevarat importanta prefera angajarea raspunderii si chiar interdictia adresata parlamentarilor sustinatori ai puterii de a vota – pentru a nu aparea surprize. Chiar si majoritatea parlamentara se bazeaza pe UNPR adica pe oameni care au fost alesi de o populatie care si-a dat votul catre cu totul alta optiune politica (PSD) in timp ce optiunile exprimate de sondajele de opinie arata o neincredere dramatica a populatiei in cei care detin azi friiele puterii.

Ca si cum lipsa de democratie nu ar fi fost suficienta, presedintele tarii, ales intr-o maniera dubitabila, cu votul vadit supranumerar al diasporei, tine cu tot dinadinsul sa-si epateze puterile de mascul alfa, inlocuind atributele sale cu cele ale premierului ori de cite ori este posibil. Mai mult, nu cred ca vreo categorie sociala bugetara de la magistrati, politie, profesori si personal medical, etc a scapat de jignirile sale, imposibil de contracarat in absenta unui minim dialog. Chiar si Regele Mihai a trebuit sa suporte cu stoicism si nemeritat atitudinile publice ale detentorului vremelnic al mandatului prezidential.

Astazi, reactia la austeritate ca solutie la criza a inceput sa rabuvneasca prin vocea unei multimi adunate in urma ultimei mojicii: inlaturarea unui profesionist real de catre un inginer de nave care se crede specialist in sanatate si impunerea unei legi care prevede privatizarea totala a medicinii, demonstrind ca Romania mai are ce vinde – pe noi, intreaga populatie si infrastructura medicala, atit cit este ea.

Presedintele Romaniei, foarte probabil la recomandarea serviciilor de informatii, a dictat retragerea propriului proiect DUPA ce pe facebook se stabilisera deja multiple proteste in intreaga tara. Defensiva a survenit in cel mai prost moment iar acum, in urma implicarii directe a haimanalelor stadioanelor si interlopilor de cartier cu totii ne gindim la efectele situatiei create.

Democratia din Romania atit cit mai este ea, este atacata intr-uuna din cele mai sensibile cistiguri post decembriste – dreptul la libera exprimare.

In mod paradoxal, cred ca salvatorii DEMOCRATIEI sunt cei care nu au inteles sa iasa in strada pina acum dar care o vor face.

Cei care ramin spectatori la TV, indiferent de motive impart aceiasi responsabilitate cu cei care au declansat fenomenul protestelor, atit a celor civilizate cit si a celor conduse de vandali si interlopi. Dan Tapalaga, analiza trei scenarii privind ziua de 15 ianuarie: un scenariu dirijat de putere – pentru a-i determina pe cetateni sa nu adere la protest, neregasindu-se in actele de vandalism si huliganism, un alt scenariu dirijat de opozitie – in care acestia se bucura de reactia populatiei, sprijinind-o si inflamind-o pe cit posibil si un al treilea scenariu, reactia mai mult sau mai putin spontana a galeriei (o voi denumi asa incluzind aici scandalagii de profesie de pe stadioane, lumea interlopilor marunti, la care se adauga instigatorii profesionisti) ca raspuns la o oportunitate creata.

Intre cele 3 scenarii probabil ca s-a produs un melanj. Am insa o opinie subiectiva asupra coordonatorului. Gastile de cartier exista si cel mai adesea ele sunt tinute in friu tocmai de autoritati, care le dau cite putin si le tolereaza pentru a nu intra in confruntare directa cu ele. Un model este relatia dintre patronii de cluburi si galeriile de fotbal sau relatia dintre politisti si proxeneti si prostituate sau relatia dintre primari si cei care pun monopol pe piete, etc. O simpla privire cu sub inteles este suficienta sa lansezi in batalie aceasta oaste de strinsura. Principala suspiciune privind existenta unui centru de comanda, ramine in sarcina autoritatilor pina la producerea unei dovezi palpabile. Asa se poate explica si tacerea suspecta a oficialitatilor de tot felul, de la inexistentul ministru de interne, premier pina la presedinte (sa nu ii bage in confuzie cu ordine contradictorii sau cu spectrul unor sanctiuni reale), asa se explica si reactia jandarmeriei si absenta Politiei, asa se poate explica si blocarea interventiei pompierilor la foc, ca sa aiba televiziunile ce filma si din ce sa se produca stirile internationale printr-un abil decupaj de montaj, etc. Opozitia, exclusiv prin PNL a inteles sa ia decizia de a sprijini protestelele, asumindu-si riscul de a face jocul celor care au pus in scena violentele de ieri noapte.

Trebuie sa recunoastem ca Democratia din Romania este in pericol. Inca o data. Evenimentele din 13-15 iunie ne-au costat ani de raminere in urma, excluderea investitiilor straine, abandonul intr-o lunga perioada de suferinte care, probabil ca nu au fi existat in absenta grosolanei manipulari amintite. Astazi scenariul se repeta.

Ce este de facut?

Un rol important revine fortelor de ordine. Acestia nu trebuie decit sa isi faca meseria cit pot ei de bine. Pot identifica si da publicitatii vandalii – sunt doar o mina de maxim 100 de oameni – usor de recunoscut de catre politie. Problema lor este ca depind de ordinul pe care-l primesc de la ministru, premier, presedinte.

USL a decis ca va sprijini protestul. Nu ii mai ramine decit sa isi marcheze prezenta in orice piata publica, distinct prin insemne electorale, ca parte a manifestantilor si in nici un caz ca lideri oportunisti ai protestatarilor! Mai mult de atit, indiferent cine se va afla in piata publica din orice oras trebuie sa-si asume civismul ca arma, sa dezavueze orice violenta si, mai ales, sa paraseasca locul de protest la lasarea intunericului. Numai asa pot lasa fara obiect manipulatorii opiniei publice! Numai asa se poate apara democratia, exprimindu-ti punctul de vedere, evitind capcanele intinse de dusmanii acesteia!

Indiferent de modul in care se va termina acest trist episod, inca o data, raul va fi fost facut. Cei care azi se bucura de bunurile furate de prin vitrinele sparte vor dori ca in fiecare seara sa iasa la praduit. Spectatorii televiziunilor de stiri se vor teme sa iasa pe strada seara, investitorii isi vor amina deciziile riscante privind Romania pina dupa alegeri si trecerea crizei economice europene. Ne aflam in fata notei de plata pentru ani lungi de decizii gresite in ceea ce priveste democratia si relatia esentiala dintre clasa politica si popor. O crestere a spiritului civic, un avint al societatii civile in detrimentul dominatiei politicienilor este o conditie obligatorie pentru ca Romania sa revina pe un fagas ascendent in evolutia sa viitoare.

Alchimia a fost pentru multe milenii un antemergător al ştiinţei, un laborator al unor idealuri care până acum s-au dovedit a fi intangibile. Alchimia este considerată a fi, printre altele, un precursor al farmacologiei, multe din poţiunile preparate de alchimişti pretinzând a fi panace-ul universal. Alchimiştii erau lăsaţi sa lucreze, erau finanţaţi, stimaţi, chiar temuţi iar potentaţii vremii sperau ca aceştia sa reuşească măcar într-unul din dezideratele lor, transformarea fierului în aur. Principul de baza, din care se trage şi numele acestei protoştiinţe este unirea a doua elemente pentru a genera un al treilea, mai valoros. Puterea alchimiştilor a stat în secretomanie, în impresia pe care au cultivat-o cu dibăcie, ca ştiu cum, pot face aur dar pentru diverse motive nu vor să îşi dezvăluie ştiinţa.  Alchimia a dispărut de îndată ce ştiinţa, în accepţiunea ei modernă a impus experimentul şi dovada ştiinţifică pentru validare. Alchimişti însă mai exista printre noi iar o astfel de promisiune minune se afla în dezbatere publica în România sub sintagma “Noua reforma a Sănătăţii”.

România trece printr-o perioadă dificilă. Avem nevoie de împrumuturi astronomice, de 16 miliarde de de euro, conform declaraţiilor preşedintelui Băsescu. Cum ne aflam într-un an electoral şi nici nu intră în discuţie o diminuare a investiţiilor (cele mai multe de mici dimensiuni, incapabile să genereze  viitoare venituri şi majoritatea fiind suspectate a fi contractate cu firme dispuse la finanţarea campaniei electorale) principalele discrepante bugetare care trebuie sa fie acoperite rămân capitolele legate de pensii şi de sănătate.

Autorii proiectului de lege, care se suprapun în mare măsură cu autorii Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România, identificaseră corect soluţiile pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului sanitar din tara noastră: creşterea anuală a finanţării bugetare cu 1% până la atingerea unui prag de minim 6% din PIB. Loviţi de o amnezie stimulată de şedinţe cu FMI, sub bagheta aceloraşi autori astăzi nu se mai pune problema unei creşteri a finanţării sistemului sanitar ci ni se serveşte spre dezbatere o ipoteza prin care, din unirea a doua sisteme – cel public şi cel privat – vor reieşi îngrijiri de sănătate mai multe, de mai buna calitate şi, în acelaşi timp, fără a se injecta nici un dolar american marcat FMI, vom genera şi o marja de profit suficient de mare pentru a mobiliza asiguratorii şi viitorii manageri privaţi ai spitalelor. Privatizarea a devenit un panaceu universal, o sursa de generare de resurse, ce mai încolo şi-ncoace, o pură alchimie politică.

Proiectul de lege este stufos şi doar aparent abundent în reglementari însă dezbaterea propriu-zisă se limitează la doar doua subiecte vitale pentru existenţa sistemului sanitar: privatizarea caselor judeţene de asigurări şi privatizarea spitalelor (posibilă dar recomandată ferm de Preşedintele României). Acestor doua subiecte li s-a mai adăugat, pentru coloratură, şi ipoteza posibilităţii oferirii de servicii de tip SMURD de către operatori privaţi.

Privatizarea caselor de asigurări de sănătate – fără a detalia cum şi de ce ar putea fi benefică societăţii – că doar nimeni nu s-a plâns până în prezent de o proastă administrare din partea caselor judeţene, pare o mişcare asemănătoare concesionarii principalelor servicii publice gen furnizarea de  petrol şi gaze naturale, de curent electric, de apă, adăugind aici şi privatizarea sistemului bancar. În afara monopolului crunt şi a preturilor aliniate la nivel european nu am simţit absolut nici un singur beneficiu. Totuşi, spre deosebire de aceste servicii scăpate de sub controlul statului, pentru privatizarea caselor de asigurări nu exista nici un fel de presiune. Pe surse, diverşii oficiali ai sistemului, au cultivat ideea ca aceasta privatizare este impusa de Fondul Monetar Internaţional. În scrisorile de intenţie date publicităţii nu exista însă nici un fel de astfel de menţiune. Astfel se deschide cale ipotezei unui interes privat, de grup.

Implicarea societăţilor de asigurări de sănătate în administrarea contribuţiilor obligatorii este lăsată să se înţeleagă ca va conduce la stimularea sistemului de asigurări private. Ipoteza în sine vine în coliziune cu un fapt recunoscut chiar în expunerea de motive – nivelul cheltuielilor private cu sănătate din România a depăşit cotele de avarie, reprezentând intre ” între un sfert şi o treime din totalul bugetului sanitar, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari contribuţii directe din UE”. Menţinerea contribuţiei publice actuale la FASS şi stimularea asigurărilor private înseamnă orientarea politica spre o spoliere accentuată a populaţiei, dincolo de orice limite ale protecţiei sociale. Nu mai discutam de o politica de centru stânga ci una de extrema dreaptă, în care principalul criteriu de supravieţuire în fata bolii este disponibilitatea financiara a pacientului.

Ipotetica privatizare a spitalelor pleacă, de asemenea, de la premise false: va permite un management mai bun dar nu exista nici măcar un singur exemplu de management prost, darămite a unui management generalizat defectuos al spitalelor, va permite accesarea de împrumuturi bancare pentru achiziţia de aparatura şi reparaţii (oare asta este soluţia dotării spitalelor din oraşele mici de provincie) fara a se indica o sursă reală şi viabilă din care se va produce rambursarea acestora, va permite flexibilizarea salariilor personalului medical – în condiţiile în care acum, datorita subfinanţării există o limita bugetară de 70% pentru salarii – impunându-se renunţarea la sporuri şi plata de ore suplimentare astfel incit o liberalizare salarială ar fi sublimă dar complet fără obiect. Un cititor atent al proiectului de lege ar putea să sesizeze dispariţia capitolului de conducere a spitalului. O astfel de dereglementare ar putea avea drept singură explicatie doar generarea posibilitatii inlocuirii actualilor manageri. Cum acestia au fost deja numiti pe criterii politice pot crede ca se deschide posibilitatea enigmaticului beneficiar al privatizarii caselor de asigurari judetene de a prelua, dupa o „negociere” cu autoritatile locale şi a managementului unui numar consistent de spitale care să-i permită incă de la început consolidarea pozitiei de oligopol şi premisele unui viitor monopol. Ceea ce nu m-a lămurit proiectul de lege este cum va fi posibila privatizarea spitalului care, în urma deciziei actualei guvernări – se găseşte în domeniul public al comunităţii locale!?

Nu merita sa discut prea mult despre posibilitatea împletirii serviciilor de tip SMURD cu cele ale ambulantelor private. M-am lămurit deja ca evocarea numelui lui Arafat, ca duşmanul cel mai aprig al privatizării, a fost inca o reuşită politica de prestigiu a preşedintelui Băsescu, care a reuşit prin doua fraze sa creeze o ţintă falsă şi un subiect de discuţie chiar cu riscul demonizării unui personaj care a reuşit chiar să facă ceva pozitiv în sănătatea din România. SMURD-ul, aşa cum este el conceput astăzi şi se dovedeşte că funcţionează – NU ESTE ŞI NICI NU TREBUIE SA FIE RENTABIL. Echipajele trebuie să fie la datorie şi să intervină când este nevoie, şi cu cât mai rar cu atât mai bine. Investiţia în aparatură, salvări şi salarii nu are ABSOLUT nimic de-a face cu profitul. Este preţul plătit de societate pentru siguranţa noastră. Cum ar putea să facă un operator privat o investiţie similară şi o amortizare a acesteia rămâne în continuare în domeniul alchimiei politice amintite.

Simulacrul de dezbatere publică, dovedeşte înca o data cât de departe se afla România de principiile democraţiei stabile, clasice, neoriginalizate prin invenţii de sorginte dâmboviţeană. Nu avem ce să analizam şi să dezbatem atâta vreme cât nu ni se oferă argumente pentru o asemenea vânzare ireversibilă şi pe nimic a sistemului sanitar. Nu avem ce să analizam cât nu vom recunoaşte că funcţionarea profundă a sistemului, tarifele impuse, salariile personalului medical, responsabilitatea individuala a pacienţilor dar şi a celor care ii îngrijesc, transparenta în administrare şi mai ales voinţa politica reală în îndreptarea sistemului sanitar sunt atât de deficitare. Nimeni nu doreste o concurenţă reală iar concesionarea intregului sistem sanitar catre o forta financiara oarecare nu va genera competitie ci va pecetlui o adevarata jupuire a pacientilor. Nu avem de ce sa analizam un proiect de lege cita vreme guvernul nu are curajul sa puna pe masa masuri minimale promise FMI precum introducerea coplăţilor (MS a anunţat deja prin gura purtătoarei de cuvânt ca se opune legii aşa cum a fost ea aprobata de Parlament!??) şi a pachetului minim de servicii, pe care primul ministru îl dădea ca sigur definit până în decembrie 2011. Este greu de intele de ce Guvernul Romaniei nu a dat o minima dovada ca ar dori macar sa experimenteze cum functioneaza un singur spital sau un singur judet intr-un asemenea sistem!

Angajarea răspunderii guvernului, pentru a evita o reală dezbatere tocmai acolo unde este locul pentru dezbateri legislative – în Parlament, reprezintă o palma data populaţiei în totalitate. Astfel de decizii, care vor afecta de la primul până la ultimul cetăţean al ţării este în realitate apanajul REFERENDUMULUI. Însă actuala clasa politica aflata la conducere a uitat de multa vreme să-şi întoarcă fata la popor mizând totul pe o singura carte: asaltul final din noiembrie 2012.

Contopirea sistemului public cu cel privat, asa cum ne este servita astazi de catre alchimistii sanatatii, nu va genera aur pentru pacienti ci poate doar pentru citiva potentati ai regimului. Poate ca romanii vor uita acronime precum PDL sau UDMR sau numele proprii ale guvernantilor sau parlamentarilor care vor contribui la vinzarea sistemului sanitar din Romania cu tot cu noi, clientii captivi ai acestuia. Suferinta produsa de acest experiment social-politic nu va fi uitata ci traita mult timp dupa alegerile din acest an de fiecare bolnav in parte.

În presă apar alternativ atacuri şi acuze între diversele categorii de producători de medicamente aflaţi intr-o acerbă bătălie pentru banii publici şi cei proveniţi direct de la populaţie. Bătălia lor lăsa să străbată la suprafaţă faptul că în România bolnavii au devenit o adevărată vaca de muls, care este din ce în ce mai jecmănită, cu sprijinul nemijlocit al Ministerului Sănătăţii, tocmai cel care ar trebui să le apere interesele. Iată în rândurile de mai jos 10 modalităţi prin care pacientul roman este sărăcit programatic de către comercianţii de medicamente. Toate exemplele sunt extrase din articole publicate în mas media şi verificate prin consultarea surselor oficiale sau private referitoare la legislaţie sau la consumul de medicamente. 1. De ani de zile reprezentanţi ai industriei farma reclamă atitudinea suspect de partizană a Ministerului Sănătăţii şi CNAS care acceptă spre decontare facturi pentru unele medicamente care sunt prescrise larg pentru alte indicaţii decât cele pentru care li s-a acceptat înregistrarea pe lista de gratuităţi din Programele Naţionale. Paguba produsă se ridică la ordinul a câtorva zeci de milioane de euro pe an! Ceea este absolut stupefiant este ca reprezentanţii de vârf ai celor două instituţii, au ajuns să se vaite în public faţă de această situaţie fără ca cineva să închidă robinetul sau să-i tragă la răspundere pe cei vinovaţi! În aceste condiţii, singura explicaţie pentru această hemoragie de fonduri din bugetul programelor naţionale către buzunarul firmelor producătoare nu poate fi decât traficul grosolan de influenţă la cel mai înalt nivel. 2. Agenţia Naţională a Medicamentului certifică faptul că medicamentele generice (copii ale unor medicamente inovative cărora le-a expirat protecţia patentului) sunt bioechivalente cu originalele şi echivalente terapeutic. În principiu, conform legii, medicamentele generice au preţuri cel puţin cu 35% mai mici decât medicamentele originale, iar utilizarea lor ar trebui să atragă după sine importante economii. Aceasta economie nu este agreata de medici si decidenti deopotriva. De exemplu, in urmă cu 3 luni, consilierul personal pentru probleme de sănătate al Primului Ministru Emil Boc, în acelaşi timp reputat profesor de urologie, doctorul Mihai Lucan din Cluj, a declarat tranşant că “Viaţa pacienţilor transplantaţi este pusă în pericol de trecerea de la medicamentele originale la cele generice”. Prin mesajul său, aflat intr-o totala contradictie cu dovezile de natura stiintifica, această importantă oficialitate guvernamentală da un semnal tuturor managerilor din sectorul spitalicesc să ignore celelalte declaraţii care clamează orientarea cheltuielilor de bani publici către acest gen de medicamente (mai economicoase dar la fel de eficace). 3. În România preţul medicamentelor este controlat de către Ministerul Sănătăţii. În prezent, preţul medicamentelor generice este plafonat la nivelul de cel mult 65% din preţul medicamentului original al cărei copie este. Aparent, aceasta măsură ar fi fost menită să asigure o oarecare protecţie a pacientului faţă de un preţ prea mare al medicamentelor generice. În realitate, s-a ajuns la o situaţie care ar fi necesitat de foarte multă vreme ieşirea din inacţiune a Ministrului Sănătăţii: raportul dintre cel mai ieftin medicament generic şi cel mai scump generic care copiază acelaşi medicament original a ajuns să fie de 1:4 ! Altfel spus, astăzi există producători care au înţeles să includă în preţul medicamentului lor numai preţul de producţie şi un mic profit şi alţi producători care, profitând de lejeritatea manifestată de minister, au înţeles să-şi împingă preţul la limita maximă – obţinând un profit de 300%! 4. Farmaciştii au în mod legal obligaţia de a avea în farmacie permanent medicamentul generic cel mai ieftin. De cele mai multe ori acest medicament lipseşte fie pentru că distribuitorii sau importatorii nu doresc să-l comercializeze datorită câştigului prea mic, fie pentru că producătorul pur şi simplu nu-l mai produce. Odată încălcată obligaţia legală de a elibera medicamentul generic cel mai ieftin farmaciştii recomandă, de regulă, medicamentul generic cel mai scump, tentaţi în special de adaosul suplimentar (calculat procentual) si de discountul oferit in natura de producator. Ministerul Sănătăţii are obligaţia legală de a scoate de pe lista medicamentelor compensate şi gratuite acele produse care nu se mai comercializează însă nu a făcut niciodată acest lucru, ignorând sesizările pacienţilor, a reprezentanţilor industriei şi refuzând să facă vreun control pentru a verifica acest lucru. Motivul este că în funcţie de preţul acestor cele mai ieftine medicamente se stabileşte preţul de referinţă sau cel de decontare, dupa caz, pentru toate medicamentele cu aceiaşi substanţă chimică, respectiv din aceiaşi clasa terapeutică. Astfel, dacă preţul celui mai ieftin medicament compensat 50% cu o anumită substanţă chimică este de 10 lei, pacientul va trebui să plătească pentru achizitionarea lui 5 lei, restul urmând să fie decontat de CNAS. Dacă însă va primi de la farmacist un medicament generic cu aceiaşi substanţă chimică cu preţul de 40 de lei pacientul va trebui să plătească 35 de lei – iar CNAS va deconta tot 5 lei, respectiv jumătate din preţul celui mai ieftin generic. Scoaterea de pe listă a genericului celui mai ieftin şi înlocuirea lui cu următorul care este disponibil dar care, să zicem ipotetic, ar avea preţul de 20 de lei, ar duce la o creştere a decontării din parte CNAS la 10 lei şi o presiune suplimentară pe bugetul de medicamente compensate! Desigur, bugetul personal al pacientului bolnav nu pare a fi prioritar în nici un fel. 5. Deşi a aprobat un anumit palier maxim al adaosurilor practicate în farmacii, Ministerul Sănătăţii tolerează practica acordării farmaciilor de discounturi în natura din partea producătorilor şi distribuitorilor. Astfel, o mare parte din preţul exagerat al medicamentului generic intră direct în buzunarul farmacistului sub forma unei cantităţi de medicamente livrate “gratuit” de către producător! 6. Aşa cum am spus deja, medicamente generice ar trebui să fie cu cel puţin 35% mai ieftine decât medicamentul pe care îl copiază! Ministerul Sănătăţii a acceptat scăderea de preţ efectuată de unii producători de medicamente originale fără însă să exercite vreo constrângere şi asupra medicamentelor copii, care astfel au ajuns să aibă preţuri peste cel original, desigur, tot în detrimentul pacientului! 7. Ministerul Sănătăţii a ignorat şi semnalele venite de la instituţii guvernamentale importante, cum ar fi Consiliul Concurenţei. Într-un raport recent, această instituţie a arătat că în România consumul medicamentelor generice care dau preţul de referinţă – care ar trebui, cel puţin teoretic, să fie cele mai utilizate -, este de sub 1%! O asemenea semnalare ar fi trebui să facă ea singură subiectul unei şedinţe de guvern pentru găsirea unei soluţii de normalizare! 8. Periodic, firmele de consultanţă în domeniul consumului de medicamente dau publicităţii topul celor mai vândute medicamente din punct de vedere valoric. Nu este de loc întâmplător sau surprinzător faptul că primele 20 de poziţii sunt ocupate de medicamente inovative, extrem de scumpe, care au adus salturi spectaculoase în creşterea calităţii vieţii şi perioadei de supravieţuire. Aceste medicamente exercită o presiune asupra bugetelor sănătăţii în toate ţările. Au fost elaborate ghiduri orientative privind pragul de suportabilitate financiară pe care îl are fiecare ţară în parte şi aceste praguri reprezintă unul dintre criteriile luate în calcul atunci când un medicament este inclus pe o listă de compensate sau de gratuitate. Aproape în totalitate, medicamentele din top 20 din Romania sunt la pragul limita de suportabilitate din ţări precum Germania sau Anglia! In România pragul normal de suportabilitate este aproximativ de 5 ori scazut decit cel din tarile mentionate ceea face ca mai toate aceste medicamente sa reprezinte un lux pe care, in fapt, nu ni-l permitem. Ministerul Sănătăţii a evitat până în prezent să estimeze un asemenea prag oficial sau sa faca cu adevarat o evaluare suportabilitatii economice a medicamentelor incluse in programele nationale. Aşa se face că, în domeniul medicamentelor, România a ajuns să-şi permită să cumpere tot ceea ce este mai scump în lume în condiţiile în care ţările cu adevărat bogate se gândesc de 10 ori înainte de a da banii pe astfel de produse! Nu este de mirare ca medicamentele din top 20 (dintr-un total de peste 500 de substanţe active), consuma mai mult de 25% din totalul banilor cheltuiţi din fonduri publice, pentru un numar extrem de mic de pacienti comparativ la intreaga populatie, mutind in contrapartida o buna parte a efortului financiar pentru aceasta extravaganta pe buzunarul celorlalti pacienti care cumpa restul medicamentelor! 9. Având în vedere distribuţia anormală a consumului de medicamente către farmaciile cu circuit deschis şi programele naţionale, în spitalele din România s-a ajuns ca să se consume în jurul a doar 5% din totalul cheltuielilor cu medicamentele la nivel national. S-a ajuns la situatia complet anormala in care pacienţii sunt trimişi în mod frecvent să-şi achiziţioneze medicamentele necesare, fără reţetă compensată, chiar de la farmacia plasata la poarta unităţii! 10. România a liberalizat preţul la medicamentele care se eliberează fără reţetă. Aceste medicamente, de genul antialgicelor, antigripalelor, etc, reprezintă aproximativ 15% din totalul pieţei de medicamente şi sunt suportate integral de pacienţi. Profitând de această politică a medicamentului, majoritatea producătorilor s-au înţeles între ei, cel mai probabil tacit, şi au stabilit preţuri care sunt de 2-3 ori mai mari decât preţurile din ţările de origine! Pacientul nu are decât opţiunea de a plăti fără a fi capabil să facă o alegere informată, recomandarea pentru un produs sau altul provenind aproape invariabil de la farmacist. Consiliul Concurenţei şi Ministerul Sănătăţii nu au luat niciodată atitudine faţă de această situaţie. În concluzie, în România asistăm la o jecmănire fără măsură a populaţiei bolnave. Dacă în unele domenii, precum cel al benzinei, cel al curentului electric, al gazelor, al alimentelor de import s-a realizat o aliniere la preţurile “europene” ignorându-se puterea de cumpărare a romanului de rând, în cazul medicamentelor asistăm la o atitudine si mai surprinzătoare din partea autorităţilor. Pe de o parte, guvernul şi-a luat măsuri de a minimiza preţul decontat prin sistemele de protecţie socială lăsând o povară incomparabil mai mare pe seama bugetului pacienţilor. Pe de altă parte, chiar şi atunci când vine vorba despre eficacitatea şi suportabilitatea cheltuielilor asumate din bani publici se manifestă o suspecta lipsa de preocupare pentru respectarea bugetelor alocate, ceea ce genereaza profituri semnificative producătorilor de medicamente, sub oblăduirea şi complicitatea directă a autorităţilor statului. In realitate aparenta proastă guvernare ascunde un imens hăţiş de interese materiale şi de corupţie. Articol preluat de romaniacurata.ro

Documentare: (faceti click pe nume)
- Legea 220/2011
- Expunerea de motive la lege asa cum a fost formulata de Guvern
- Raportul Comisiei de Sanatate de la Camera Dep (unde s-au sacut modificarile de substanta)

Am spus-o în repetate rânduri, sunt un susţinător fervent al introducerii coplăţii în sănătate. Contribuţiile suplimentare trebuie să aibe un rol strict psihologic, un tribut birocratic plătit pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului şi a creşterii responsabilităţii individuale şi nu o stavilă financiară în calea pacienţilor, de regulă persoane vârstnice şi paupere. În opinia mea pseudogratuitatea actului medical stă la baza tuturor relelor şi insuficientelor din sistem. Lipsa de transparentă, absenţa calculelor economice reale de fundamentare a cheltuielilor, lipsa de implicare a societăţii civile în apărarea drepturilor pacienţilor, eternă spagă, portiţele lăsate pentru fraudele de tot felul pot fi influenţate de introducerea unor contribuţii băneşti suplimentare ale pacienţilor.

România amina de mai mult de 15 ani această necesară decizie – prima încercare datând din vremea ministeriatului Danielei Bartos – atunci coplata având temei legal doar pentru 2 (două) săptămâni. Ministrul PSD de la acea vreme a dispus retragerea coplăţii la primele semnale negative de rezistenţă din partea corpului medical. Prezenţa legiferare are şi ea un istoric destul de sinuos. Sarcina de a o introduce în practică a revenit, în mod aproape amuzant, tot unui reprezentant al stângii – ministrului PSD – Ionuţ Bazac, însă acesta nu a făcut decât să pună în aplicare o cerinţă expresă a FMI.Conform notei de fundamentare a proiectului coplata este “una din principalele clauze ale angajamentului financiar pe care Guvernul României l-a încheiat cu această instituţie şi cu Banca Mondială în anul 2009”. Având în vedere faptul că prevederi exprese privind coplăţile se găseau deja în Legea privind reforma în sănătate din anul 2006 – ministrul Bazac a propus draftul unei Hotărâri de Guvern, care însă nu a mai apucat să o promoveze în urma demisiei. Următorul ministru, Cseke Attila, a convenit cu premierul Boc să mai fenteze FMI-ul ceva timp cerând ca prevederile HG-ului cu pricina să aibe şi girul Parlamentului, deloc necesar însă, problema fiind deja legiferată. Proiectul a fost tărăgănat cât s-a putut până când FMI-ul a bătut obrazul, a câta oară, dar şi pentru că între timp Preşedintele României a anunţat o schimbare radicală a filozofiei sistemului către asigurările private de sănătate care, în absenţa coplăţii, nu prea aveau obiect.

Aşa se face că, în sfârşit, începând cu 30 noiembrie avem o lege a coplăţii. Sau poate că nu avem!

Actul normativ este extrem de criticabil iar grabă cu care Preşedintele Traian Băsescu a înţeles să îl promulge va îngreuna lucrurile în loc să le îmbunătăţească.

Mă voi opri în rândurile care urmează doar la 5 modificări induse de prezenţa lege care au consecinţe de substanţă faţă de proiectul iniţial sau care trebuie corectate legislativ înainte de a putea să spunem că, în sfârşit, am făcut un pas înainte pe calea normalizării finanţării serviciilor de sănătate.

1. Prima modificare se referă la pragul limită al tichetului moderator şi la modalitatea de demonstrare a atingerii acestuia. Tichetul ar fi urmat să reprezinte un fel de condicuţa pe care pacientul să o primească de la primul medic care îi percepe o coplată în cursul unui an şi pe care să fie înscrise toate sume plătite suplimentar până la sfârşitul anului la diversele servicii medicale până la atingerea sumei de 600 de ron. Peste acest prag pacienţii ar fi urmat să beneficieze de gratuitate. Aş spune că în mod justificat Camera Deputaţilor a sesizat că o limită fixă este nedreaptă pentru pacienţii cu venituri mici şi au transformat plafonul într-un procent din venit (a douăsprezecea parte din veniturile anuale – 8,3%). Legea, astfel modificată nu prevede însă nici anul la care se va face raportarea plafonului maxim al coplăţilor (care intuitiv nu poate fi altul decât anul precedent) şi nici modalitatea prin care pacientul va face dovada veniturilor sale anuale (ar putea fi doar fisa fiscală emisă de ANAF – care însă ajunge în posesia contribuitorilor, uneori, mult după începerea noului an fiscal). Aceste lucruri ar fi trebuit legiferate expres încă din această lege.
2. A doua modificare, de esenţă se referă la cuantumul coplăţilor. Iniţial acestea urmau să fie stabilite în sume fixe de către CNAS. Dacă înainte de promulgarea legii se vehiculau exemple ipotetice de 5 lei la o consultaţie sau de 1 leu per analiza sau 50 de lei pe o internare – lucrurile stau cu totul altfel acum. În ambulatorul de specialitate lucrurile sunt destul de clare – cei 5 lei putând deveni 50% în plus faţă de tariful oferit de CNAS pentru o consultaţie. Tarifele sunt însă foarte variabile chiar dacă pacienţii nu ştiu acest lucru, unele consultaţii beneficiind din abundenţă de suplimentarea consultaţiei cu diverse alte prestări de servicii. În general, nemulţumirea faţă de inechitatea şi inegalitatea tarifelor din ambulatoriu era apanajul cabinetelor din specialităţile medicale, care obţin venituri considerabil mai mici decât cele din domeniile chirurgicale sau care folosesc diverse aparate pentru diagnostic în cadrul consultaţiei. De la intrarea în vigoare a coplăţii procentuale pacienţii vor sesiza enormele diferenţe şi vor ridica întrebări justificate legate de nivelul coplăţii pe care trebuie să o plătească la un cabinet de medicină internă comparativ cu cea plătită la o consultaţie de oftalmologie, de exemplu! În medicină primară lucrurile se complică oarecum. Medicul de familie este plătit în bună parte prin capitaţie – respectiv o sumă fixă pe care o primeşte în funcţie de numărul de pacienţi înscrişi pe lista – indiferent de câte ori se prezintă aceştia la cabinet. Coplăţile procentuale se vor putea stabili doar pentru activitatea medicului de familie plătită prin tarif pe prestaţie. Aparent, medicul de familie va fi marele perdant al acestui sistem. În spital însă lucrurile devin însă de-a dreptul dramatice. Suma prevăzută drept coplată urmează a se calcula procentual din valoarea serviciilor medicale care variază ca tarif de la câteva sute de ron la zeci de mii de roni!! La o coplată de 5-10% din sumele achitate de CNAS spitalelor va putea fi considerabilă şi evident va fi diferită de la caz la caz. O subliniere: mecanismul este unul eminamente corect însă modalitatea de legiferare este una complet anormală! Coplata procentuală este rezultatul unui amendament al unui deputat al opoziţiei la care plenul camerei decizionale a achiesat fără rezerve în condiţiile absenţei oricărei reacţii din partea reprezentanţilor Guvernului. Coplata procentuală reprezenta o adevărată filozofie de funcţionare a sistemului sanitar şi ar fi trebuit acceptată şi întoarsă de Guvern pe toate fetele prin perspectiva consecinţelor înainte de a o accepta cu ochii închişi!
3. A treia consecinţă a formei în care a fost promulgată legea este legată de necorelarea probabil neintenţionată a termenului de coplată cu cel de contribuţie individuală. Pacienţii trebuie să suporte, de regulă, o anumită contribuţie personală la achiziţionarea de medicamente. Până acum, legiuitorul a folosit această sintagmă – contribuţie personală – în definiţia coplăţii dată de legea 95/2006 fără a exista implicaţii suplimentare. În acelaşi timp legiferarea suplimentară a coplăţii nu pare a fi ţinut cont de faptul că şi contribuţia personală la unele medicamente este tot o coplată. Desigur, observaţia mea ţine de domeniul interpretării legii însă consider că legea trebuie să fie explicită, clară pentru oricine o citeşte şi este afectat de prevederile ei. Odată cu introducerea tichetului moderator, după atingerea nivelului de 8,3% din venit pacienţii ar urma să beneficieze de scutirea de la plata în continuare a coplăţilor. În cazul medicilor şi spitalelor mecanismul este oarecum incorect deoarece cei care ar trata pacienţii la începutul anului ar părea a fi avantajaţi faţă de cei care ar putea să ofere servicii la sfârşitul anului, când pacienţii şi-ar fi depăşit deja plafonul de coplata. Medicii ar urma sa facă un fel de protecţie socială pacienţilor prin renunţarea la contribuţiile suplimentare. În cazul medicamentelor lucrurile devin însă mult mai complicate! Diferenţa de preţ operantă ca urmare a scutirii de coplată ar trebui să fie efectiv plătită de farmacist, care cumpără medicamentele, ceea ce cred că va fi imposibil de acceptat!!!
4. Penultima observaţie este legată de pacienţii incluşi în programele de sănătate (diabet, oncologie, SIDA, etc). În nota de fundamentare aceşti bolnavi ar fi urmat să beneficieze de gratuitate “pentru serviciile aferente bolii de bază (pentru şedinţele de chimioterapie, de radioterapie şi de hemodializa şi dializa peritoneală)”. Aceiaşi expunere de motive asumată de către premierul Emil Boc precizează: “Condiţionarea accesului la serviciile medicale esenţiale furnizate în cadrul acestor programe.. reprezintă o ameninţare majoră pentru derularea acestora pe viitor, periclitând eficienta lor, dar şi viaţa acestor bolnavi. “În corpul propunerii sale legislative Guvernul însuşi nu a mai ţinut cont de cele spuse în expunerea de motive şi nu a mai oferit gratuitate bolnavilor cu afecţiuni incluse în programele naţionale decât DOAR dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse. În aceste condiţii reglementarea este inutilă iar expunerea de motive pur demagogică deoarece în absenţa veniturilor aceşti pacienţi ar fi oricum scutiţi de achitarea coplăţii!!
5. Mai există un aspect pe care, Guvernul, în calitate de iniţiator, ar fi trebuit să şi-l asume încă din expunerea de motive, chiar dacă aspectele de natură fiscală se reglementează în alte legi. Coplata excede principiul fundamental al asigurărilor sociale, cel al solidarităţii. De la data intrării în vigoare a legii 220/2012 nu va mai funcţiona egalitatea dintre bolnavi şi sănătoşi prin prisma contribuţiei procentuale raportate la venit; se va fi recunoscut oficial un impozit suplimentar – impozitul pe boală, care va fi plătit exclusiv de cei a căror sănătate este în suferinţă. Statul recunoaşte contribuţia individuală de 5,2% din venit ca fiind o cheltuială neimpozabila (ca şi contribuţia angajatorului de altfel) pentru că are o destinaţie socială şi pentru că se îndreaptă oricum către bugetul consolidat. Coplăţile urmează a fi plătite preponderent de populaţia activă şi de către cei cu pensii de peste 740 ron, mai mult de 8 milioane de romani beneficiind de scutire. Pentru restul populaţiei cheltuiala individuală suplimentară pentru sănătate – coplata se va face din bani pentru care s-au plătit deja toate impozitele, chiar şi cea pentru sănătate. Acest regim fiscal este unul incorect, discriminatoriu. Cheltuielile cu coplăţile trebuie să fie în totalitate recunoscute ca fiind deductibile.

În opinia mea, premierul Emil Boc, dacă da dovadă de bună credinţă şi doreşte cu adevărat să pună în aplicare un mecanism al coplăţii în anul 2012, ar face bine să includă pe lista Ordonanţelor de Urgenţă pe care eventual mai doreşte să le emită în acest an şi modificarea abia apărutei legi 220/2011 înainte ca Parlamentul să intre în vacanţă. Nu de alta dar preconizata nouă lege a reformei în sănătate – pentru care deja se tot anunţă o angajare a răspunderii ar rămâne fără o bună parte din obiect. De asemenea, poate nu ar strica să-şi mai angajeze încă un consilier pe sănătate sau poate încă un secretar de stat, pe alte criterii decit cele de natura politica sau interes de grup. În mod evident se pare că are neapărată nevoie.

În concluzie, îmi este greu să stabilesc dacă ne aflăm în faţa unei noi încercări de a “aburi” FMI (de genul “noi am dat dovadă de bună credinţă însă, ghinion, a apărut o problemă tehnică” – un asemenea mecanism s-a mai aplicat şi în privinţa taxei claw-back) sau în faţa unei aiureli generate de superficialitate şi incompetenta. Având în vedere şmecheria tipic românească tind să înclin către cea de-a doua variantă.

Cred că aceasta bulibăşeală este doar portita prin care actuala guvernare va înţelege să scape de oportunitatea de a face ordine în sănătate şi de a demonstra că are, cu adevărat voinţa politică.

PS –am fost surprins să văd cât de superficial s-a făcut analiza legii de catre unele din televiziunile de stiri care au preluat, una după alta, un comentariu datind de luni de zile si care nu are nimic de a face cu legea aprobată şi publicată!!!