Despre contrarevoluţie în sănătate

Aşa cum era de aşteptat, după respingerea OUG privind conflictele de interese din spitale, s-au conturat două tabere, unii care anunţa contrarevoluţia şi restauraţia şi alţii care, fiind la putere, invoca dreptul suveran de a respinge tot ceea ce a făcut guvernul precedent.
Să dăm deoparte ceea ce eu consider a fi evident. PUTEREA a început marşul triumfalist şi arogant, argumentând formal şi superficial decizia de respingere din comisii şi lăsând senatorilor (din opoziţie) 5 minute să studieze proiectul de lege înainte de a vota. Nu ca votul lor ar fi contat!

Autorii OUG, fostul ministru Vlad Voiculescu, unii din apropiaţii săi şi unii jurnalişti, invoca resurecţia, victoria feudalilor împotriva reformatorilor, inducând ideea că ar fi avut loc deja o revoluție a sistemului sanitar.

Ce ne facem dacă ambele părţi invocă doar partea lor de realitate? Cui să-i ținem partea, mai ales când în fapt este vorba de noi, beneficiarii sistemului de sănătate şi a serviciilor spitaliceşti.

La o primă vedere ”reformatorii” au dreptate. Dacă însă analizezi OUG ceva mai în profunzime, zău dacă nu începi să-i înţelegi pe cei care au aruncat la coş, a lehamite, modificările impuse de acest act normativ. Iată la ce mă refer.

În primul rând, modificările sistemului impuse prin OUG nu erau justificate de o altă urgenţă decât de campania electorală în care Guvernul se angajase şi faptul că mandatul era pe sfârşite. Însă legea este lege şi trebuie respectată, iar calea corectă era iniţierea unui proiect de lege. Care este urgenţa introducerii unor incompatibilităţi? Se prăbuşeau spitalele fără acestea? Nu! Pe de altă parte, noua putere răspunde la fel, respingând aprioric şi fără dezbatere modificările.

În al doilea rând, modificările propuse au fost pur şi simplu proaste, nu atât ca intenţie cât în special ceea ce priveşte soluţia tehnică. Restricţiile impuse la ocuparea posturilor de manageri din spitalele clinice sunt artificiale, anormale. OUG înlătura obligaţia ca în spitalele clinice managerii să fie cadre didactice. Mai mult, se impune un program fix de lucru al managerului, acesta putând să-şi exercite profesiunea de medic numai în afara acestuia. Ce este greşit? Majoritatea spitalelor clinice se afla în subordinea directă a ministrului sănătății. Înainte de a îşi fi pus semnătură pe proiectul de OUG ar fi avut obligaţia de a trimite o circulară managerilor profesori, cerându-le să respecte legea, respectiv să precizeze care este programul orar dedicat managementului, care sunt orele de lucru ca profesor, când lucrează ca medic! Pe lângă faptul că se adună 19 de ore de muncă plătite pe zi (o normă de cadru didactic – 7 ore pe zi, una de manager – 8 ore pe zi şi ½ de medic 4 ore pe zi– integrare clinică), exercitarea profesiei de medic este dubitabilă pentru simplu fapt că nu este normal şi tehnic posibil să configurezi întreaga activitate a spitalului după disponibilitatea managerului. Spitalele au un program normat prin legislaţie, care se desfăşoară strict dimineaţa! Atunci sunt internaţi pacienţii, atunci se fac consultațiile şi se prescriu investigațiile și tratamentele etc. Chiar şi CNAS cere că medicii plătiţi din fondurile de asigurări să respecte programul legal stabilit. Practic, managerul medic şi cadru didactic este o ficţiune juridică, o minciună, un compromis pe care îl generează şi acceptă în primul rând ministrul sănătății! Soluţia impusă prin OUG perpetuează tocmai această anomalie pe care ministrul Voiculescu nu a fost capabil s-o sesizeze sau s-o curme prin intervenţia să directă ca şef al managerilor spitalelor din subordine. Nici teza conform căreia programul de manager ar urma să se desfăşoare după-amiaza nu este acceptabil, managerul este angajat să rezolve problemele curente ale instituţiei când oamenii sunt la dispoziţie nu când are el timp pentru ei.

Aceeaşi anomalie, cea a acceptării ideii că managerii de spitale nu au obligaţia de a respecta TOATE regulile care se aplică altora, reiese şi din suprareglementarea făcută prin interdicţia de primi ”finanţări pentru activităţi didactice sau de cercetare de la furnizori ai spitalului”. Pentru a se afla într-o asemenea poziţie, managerul de spital ar trebui să fie şi manager de proiect în cazul unui grant sau a unui contract. Ori o asemenea interdicţie este una deja limpede reglementată, noua prevedere fiind tot doar o perdea de fum propagandistică. Aceeaşi situaţie este şi cea referitoare la interdicţia de a face parte din organele de conducere şi administrare a companiilor private. Este pur și simplu reglementată deja. Dacă au apărut cazuri (vezi Ana Aslan) vina inacţiunii aparţine ministrului, care nu l-a eliberat din funcţie pe directorul în cauză şi nu l-a dat pe mâna parchetului direct sau prin intermediul ANI.

Alte prevederi sunt discutabile, personal înclinând pentru respingerea lor. A impune interdicţia ca doi soţi să ocupe în acelaşi timp funcţii de conducere în spital pare binevenită însă în bună parte inadecvată. În România există sute de spitale relativ mici, cu un număr limitat de medici. Mulţi dintre ei sunt căsătoriţi, aşa cum în numeroase alte profesii oamenii care lucrează în aceeaşi unitate ajung să-şi unească destinele. Din ce motiv ar trebui ca unul dintre ei să renunţe la vocaţia de a îşi coordona colegii, eventual în urma unui concurs? Ce fel de nedreptate ar putea comite? Greu de precizat în câteva cuvinte. Dubitabilă este și suprareglementarea referitoare la interdicția de a face parte din conducerea unui partid politic. Astfel de interdicție este deja legiferată la funcționarii publici. Cred ca prevederile legii 161/2003, de unde este preluat textul este deja aplicabil și managerilor de spital.

Dacă ar fi să mă opresc numai la cele spuse până aici, am putea concluziona că PUTEREA are suficiente motive de a pune la coş respectivă OUG.
Însă nu toate prevederile sunt lipsite de sens, iar unele dintre ele lovesc profund în echilibrul spitalelor clinice. Astfel, este anormal că şefii de secţie să fie numiţi pe viaţă, fără concurs, iar decizia numirii lor să aparţină unei structuri academice. Universităţile de medicină au statut de chiriaş, pe baza unui contract, un fel de entitate tolerată pentru binele societăţii, viitorii medici trebuind să aibă acces la bolnavi pentru a învăţa meseria. A impune managerului care poartă responsabilitatea conducerii unităţii să aibe submanageri, respectiv șefi de secție, pe care să nu-i poată controla sau struni, ce să mai vorbim de a-i sancţiona, pentru că legea prevede ca aceştia sunt impuşi de chiriaş, fiind practic inamovibili, este o anomalie pe care OUG a încercat să o înlăture. Respingerea acestei prevederi din OUG este cu adevărat un pas înapoi, o formă de instabilitate legislativă, o amputare a puterii managerului făcută sub influența UMF-urilor. Aici putem vorbi cu adevărat de un conflict de interese. Însă despre acest subiect nu se va osteni cineva să-l aducă în dezbaterea publică.
În concluzie, cred că prevederile respectivei ordonanțe de urgență merită cu adevărat o dezbatere iar sarcina provocării acesteia revine deputaților din actuala OPOZIȚIE, căci camera decizională este Camera Deputaților. Odata precedentul ocolirii dezbaterilor creat la Senat, lipsa de reacție vremelnică ar face ca PNL, USR, PMP, să facă degeaba prezență în Parlament. Desigur, votul final poate înclina în favoarea PUTERII. Însă populația și mai ales bolnavii, au o primă ocazie să constate care este vocea din Parlament care le reprezintă cât mai bine interesele.

This entry was posted in Neclasificate. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *