Analiza sistemului sanitar actual, conceput inițial în 1997 pe principii de accesibilitate universală, solidaritate și subsidiaritate, relevă o îndepărtare semnificativă de aceste valori. Accesul la îngrijiri este acum fragmentat și condiționat de factori administrativi care reduc timpul dedicat actului medical, forțând personalul să prioritizeze generarea de venituri. Totodată, pacienții sunt direcționați către sistemul privat, deseori deservit de aceiași medici care activează și în sectorul public. În paralel, s-au consolidat sisteme de îngrijiri de sănătate dedicate “specialilor” – categorii privilegiate, precum și rețele private de sănătate, accesibile doar celor care își permit costurile ridicate, consolidând astfel inechitățile din sistem. Solidaritatea socială a fost erodată: inegalitățile dintre tineri și bătrâni, între cei sănătoși și bolnavi, între cei cu venituri mari și cei defavorizați s-au accentuat, iar preocuparea pentru echitate s-a diminuat drastic. Statul nu a mai creat mecanisme stabile și lipsite de corupție care să suplinească insuficiențele resurselor, golind subsidiaritatea de conținut.
Modificările legislative punctuale au dus la pierderea coerenței sistemului, agravând dezechilibrele structurale, amplificate de crizele recente: pandemia, creșterea costurilor energiei și managementul sanitar influențat de calcule politice de scurtă durată, fără a anticipa constrângerile inevitabile din perioada postelectorală. În acest context, progresele tehnologice coabitează cu inegalități în accesul la îngrijiri și o criză a resurselor. Managementul sanitar se dovedește adesea ineficient, lipsit de pregătirea necesară sau de autoritatea și independența necesară. Presiunea asupra personalului medical a ajuns la niveluri greu de gestionat, iar conflictul intern și soluțiile de compromis afectează în mod direct calitatea serviciilor oferite. Deși veniturile unei părți a personalului medical au fost majorate, statul nu a implementat nicio măsură substanțială pentru reducerea corupției, care rămâne una dintre cele mai mari bariere în calea accesului echitabil la îngrijiri.
Funcționarea spitalelor a rămas blocată într-un sistem de tip feudal, unde șefii de secție dețin puterea absolută, fără mecanisme reale de control din partea autorităților statului sau a organismelor profesionale. Astfel, competențele și bunele practici, acolo unde nu au fost elaborate încă protocoale, sunt adesea subordonate intereselor individuale, în detrimentul pacienților. În ciuda acestor deficiențe acute, nicio forță politică nu își asumă responsabilitatea pentru o reformă reală a sistemului de sănătate, tratând acest subiect esențial cu indiferență.
Ne aflăm la o răscruce. Pasivitatea politică va agrava disfuncționalitățile sistemului, perpetuând inechitățile sociale și transformând sănătatea dintr-un drept fundamental într-un privilegiu rezervat celor cu resurse financiare. Accesul la tratamente va deveni tot mai dificil pentru populația generală, în timp ce bolile prevenibile vor continua să afecteze segmente largi ale societății. România deja ocupă unul dintre primele locuri în clasamentul deceselor evitabile – o realitate inadmisibilă pentru o națiune europeană.
Într-un context electoral dominat de scandaluri triviale, sordide, legate de educatia submediocra a unor candidati, de acuze de plagiat sau de comportamente imorale, printre răgete și țățisme alături de promisiuni de un populism care jignește inteligența este imperativ ca sănătatea să fie adusă în centrul dezbaterii politice. Soluțiile pe termen lung nu mai pot fi amânate. Reformarea sistemului, asigurarea unui acces universal și neîngrădit la servicii de calitate sunt obiective care trebuie să devină priorități reale ale oricărui program electoral. Este momentul să ne orientăm către o abordare globală și inovatoare a nevoilor pacientului, nu doar prin tehnologie, ci prin reforme profunde ale managementului și alocării resurselor.
Rezistența și frica de schimbare nu trebuie să paralizeze deciziile. Ignorarea acestei responsabilități va adânci inegalitățile și va perpetua suferința. Acțiunea este singura cale către un viitor mai sănătos și echitabil, în care sănătatea devine cu adevărat un drept, nu un privilegiu.