FMI şi funcţionarea defectuoasă a sistemului sanitar din România

În repetate rânduri, misiunile Fondului Monetar Internaţional (FMI) din România au atins şi subiecte legate de sistemul sanitar. Această ultimă vizită a avut printre subiectele centrale modul în care se finanţează sănătatea din România datorită arieratelor din domeniul farmaceutic. Este lesne de înţeles că cei cărora le sunt afectate afacerile prin nerespectarea obligaţiilor contractuale de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei (MSF) şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) s-au plâns pe unde au putut iar glasul lor a fost auzit. Pe de altă parte bancherii FMI, în calitate de “jandarmi financiari” meniţi să supravegheze România pentru că aceasta să îşi poată plăti datoria gigantică către instituţia internaţională creditoare şi-au manifestat nemulţumirea pentru că au fost traşi în piept: anul trecut arieratele din sănătate au fost pur şi simplu ascunse prin neacceptarea facturilor la plată. Cât timp nu au intrat în contabilitate datoriile nu au existat şi APARENT România s-a încadrat în parametrii de deficit bugetar prognozaţi, ascunzând astfel derapajele financiare şi din alte domenii.

Primul care a reacţionat la poziţia fermă a FMI privind plata imediată a arieratelor către furnizorii de medicamente a fost preşedintele Băsescu. Adoptând o poziţie aparent de putere, atât faţă de FMI cât şi faţă de Guvernul Emil Boc, a clamat: “arieratele se vor plăti de îndată ce guvernul va introduce mecanismele de oprire a pierderilor” iar “ministrul sănătăţii şi preşedintele CNAS trebuie să se înţeleagă sau vor pleca”. Desigur, preşedintele putea să spună tranşant – vom plăti imediat arieratele sau nu, nu le vom plăti. A preferat să încerce să lase o uşă deschisă, plata doar după ce guvernul va adopta măsuri pe care, oricum avea obligaţia să le ia ca gestionar al banului public. Să pedepseşti partenerul de afaceri pentru greşeli care îţi aparţin numai ţie, este cu adevărat un comportament imoral. În această privinţă, aparenta poziţie de forţă nu a ţinut iar după numai 7 zile, premierul a anunţat că rectificarea de buget va include aproape 100 de milioane de euro având ca destinaţie strict plata datoriilor către furnizori de medicamente, înainte de a se lua orice măsură de prevenire a “risipei” în viitor.

Cea de-a doua poziţie de forţă, este şi ea doar un gest teatral. Teoretic, primul ministru are posibilitatea de a-i schimba pe cei doi subordonaţi. Practic nu o poate face însă datorită sprijinului politic pe care cei doi îl au în sânul formaţiunilor politice – UDMR şi respective PDL. Poate că sprijinul respectiv ar putea fi învins dacă vina lor ar fi una reală însă amândoi sunt prizonierii limitelor bugetare stabilite de alţii, sub nivelul de funcţionare normală a sistemului sanitar, şi a intervenţiilor politice puternice care împiedică luarea oricăror măsuri de contenţie a costurilor. Totuşi, poziţia preşedintelui CNAS Lucian Duta este mult mai slabă, UDMR având acum posibilitatea de a rezolva o problemă mai veche, întregirea puterii politice a ministrului Cseke Attila care are un portofoliu care nu îi permite să dispună şi de banii din sănătate ci doar de pârghiile legislative – fapt complet nesatisfăcător şi probabil ignorat atunci când s-a negociat coaliţia de guvernare.

Declaraţiile lui Jeffrey Franks de la conferinţa de presă de la încheierea misiunii merită comentate pe scurt.

“Guvernul va face o reformă, atât pe partea de venituri, cât şi pe cheltuieli”. Nu ni se dau detalii decât referitor la modul în care guvernul ar putea să-şi echilibreze balanţa de venituri şi cheltuieli în momentul actual fără a face o analiză profundă a cauzelor acestui dezechilibru. Cele două mijloace prin care veniturile ar urma să fie suplimentate prin introducerea coplăţilor pe scară largă şi prin taxarea suplimentară a vânzărilor de medicamente.

ÎN OPINIA MEA ABORDAREA ESTE CONCEPTUAL ERONATĂ – ATÂT PACIENŢII CÂT ŞI COMERCIANŢII DE MEDICAMENTE FIIND PRIVIŢI CA SURSE DE VENITURI!

Coplata este înţeleasă simplist de către politicieni – ca un fel de “taxă pe boala” similară „taxei pe viciu”, pe care ar trebui s-o plătească fiecare om aflat în suferinţă, achitând o parte a serviciului medical oferit! Este o greşeală fundamentală şi o abatere de la universalitatea serviciilor medicale şi a principiului echitaţii sociale! A aplica o astfel de concepţie în condiţiile sociale din România înseamnă a descuraja utilizarea serviciilor medicale şi chiar a bloca accesul celor care se afla la limita sărăciei!  UDMR sau poate altcineva din guvern a sesizat acest lucru şi a încercat să “îngroape” subiectul transformând o hotărâre de guvern care punea în practică prevederile legii reformei în sănătate din 2006 (care legifera coplata) într-un nou proiect de lege dedicat coplăţii, proiect care a avut menirea strict de a se bloca undeva pe circuitul legislativ. Aprobarea proiectului aşa cum este el acum ar fi echivalentul introducerii obligativităţii plăţii unei taxe destinată celor care au casa în flăcări pentru că pompierii să deschidă robinetul furtunului cu apă.

Impozitarea suplimentară a comercianţilor de medicamente este de asemenea un nonsens economic. De ce să aplici un alt sistem de impozitare numai unei categorii economice care contribuie la îmbunătăţirea sănătăţii? De ce să nu aplicăm un astfel de impozit “băieţilor deştepţi” din domeniul energiei, al celor care se ocupa cu gunoiul, bordurile sau asfaltul? Este de subliniat că introducerea clawback-ului (termen financiar care înseamnă întoarcerea către o parte contractuală a unei părţi a profiturilor celeilalte părţi contractuale) este, de asemenea legiferată printro ordonanţa de urgenţă din anul 2009 şi nepusă în practică de Guvern.

În realitate, veniturile din sănătate nu pot viza decât sursele din care acest sistem se alimentează, care însă nu sunt nici măcar amintite tangenţial: contribuţia la sistemul de asigurări şi bugetul de stat. Contribuţia la asigurările de sănătate trebuie să fie modificată de urgenţă şi crescută, în trepte, la nivelul iniţial de 14% (cumulate angajat angajator), aşa cum a fost înainte de venirea la putere a alianţei DA în 2004. Reducerea contribuţiei la 10,7% este o greşeală pe care Guvernul trebuie să o recunoască. Dacă nu se face aceasta corecţie, nu mai rămâne decât varianta suplimentarii susţinute şi constante de la bugetul de stat, ceea ce Guvernul actual pare a nu dori sub nici o formă. Alte forme de suplimentare a unui sistem social – nu există.

FMI a ratat ocazia de a da detalii referitoare la modalitatea de scădere a cheltuielilor lăsând cale liberă abuzurilor de tot felul care ar putea fi luate de politicieni prea puţin avizaţi. Astfel am putea să asistăm la noi reduceri de personal, la noi scăderi de venituri ale personalului medical, la reducerea bugetelor spitalelor, la împiedicarea accesului la îngrijiri de sănătate prin liste de aşteptare, la reducerea listelor de medicamente, etc, toate măsuri complet inadecvate situaţiei actuale din sănătate.

Nu este încă târziu că experţii din zona guvernamentală (şi am certitudinea că aceştia există dar opinia lor nu pare a fi solicitată) să explice că măsurile invocate, precum coplata şi clawback-ul trebuie privite strict ca măsuri de contenţie a costurilor şi puse în practică în această manieră.

Astfel, în opinia mea, o coplată simbolică, de 1 leu pe fiecare prestaţie medicală, care nu ar greva sub nicio formă bugetul pacientului, ar conduce la economii de cel puţin 200 de milioane de euro anual prin oprirea fraudării sistemului sanitar! În spital nu s-ar mai putea face nicio investigaţie fără existenţa unei chitanţe de 1 leu semnate de un pacient internat iar frauda de acest fel s-ar transforma într-o faptă penală – generarea chitanţei fiind un fals şi uz de fals! Niciun medic nu ar mai putea să scrie vreo reţetă la un decedat şi să invoce o eroare administrativă. O asemenea închidere a robinetului risipei şi curăţire a sistemului ar trebui însă susţinută imediat de o creştere a veniturilor personalului medical, condamnat până acum să se descurce în fel şi chip pentru a supravieţui.

În ceea ce priveşte clawback-ul – Ministerul Sănătăţii trebuie să vizeze încadrarea întrun buget corect calculat între posibilităţile sistemului şi nevoile pacienţilor şi să prevină derapajele. Pentru aceasta, bugetul trebuie să fie unul realist. Portiţa lăsată deschisă industriei farmaceutice este, în mod paradoxal, aprobarea cu bună ştiinţă a unui buget care acoperă nevoile sistemului pentru numai 6 luni. După ce bugetul a fost depăşit toată lumea consuma “la liber”, fără limită, în afara legii (nici nu s-ar putea altfel pentru că altfel înseamnă oprirea instantanee a tuturor livrarilor de medicamente) şi recunoaşterea ulterioară a facturilor emise.  Acest sistem funcţionează de foarte mulţi ani în complicitate între politic şi cei care au interesul material direct. Introducerea unei forme de clawback – spre exemplu suportarea costului consumului suplimentar peste bugetul aprobat de către producătorii de medicamente, ar transfera responsabilitatea încadrării în buget în seama acestora din urmă, care nu ar mai avea interesul să stimuleze prescriptorii de medicamente să emită din ce în ce mai multe reţete, chiar şi atunci când nu este cazul. Pentru a se introduce un astfel de model este însă obligatoriu ca de la început să se aloce fonduri exact pentru câţi pacienţi preconizezi în mod real că vor avea nevoie de medicamentele respective şi să te achiţi la timp de plată facturilor.

Închei prin a sublinia că reformele în sănătate sunt dificile, greu de pus în practică pentru că vizează în special voinţă politică din partea unui Guvern care să taie din domenii în care este uşor de obţinut capital politic sau chiar foloase materiale ilicite pentru a finanţa un domeniu în care rezultatele se vad în ani şi care nu poate mulţumi pe toată lumea oricâţi bani ai aloca. Mai mult, oamenii bolnavi de astăzi s-ar putea sa nu mai ajungă vreodată la urna de vot iar cei de mâine vor considera serviciile de sănătate îmbunătăţite ca ce va normal, pentru care nu ai cui şi de ce să mulţumeşti, fie măcar printr-un vot. Am convingerea ca demersul FMI va rămâne exact ceea ce este – o tragere de urechi pentru neplata arieratelor, reformele profunde care ar trebui să fie făcute urmând a fi date imediat uitării. Jeffrey Franks nu este totuşi primul ministru al României.

This entry was posted in Neclasificate. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *